căruță definitie

22 definiții pentru căruță

cărúță sf JAt: M. COSTIN, ap. LET. I, 319/31 / Pl: ~țe / E: car + -uță] 1 (Rar) Car mic. 2 Vehicul de forma carului (1), dar mai mic și mai ușor decât acesta, cu tracțiune animală, mai ales cu cai. 3 (Îe) Nici în car, nici în ~ Se spune despre un om mofturos care nu acceptă nici una dintre alternativele propuse. 4 (Îe) A rămâne cu ~ța în drum A întrerupe o treabă începută. 5 (Îe) A se lăsa de ~ A renunța la un lucru sau la o treabă începută. 6 (Îe) A rămâne de ~ A nu ține pasul cu ceilalți. 7 (Îae) A pierde ocazia. 8 (Îae) A se face de râs (în urma neîndeplinirii unui angajament). 9 Cantitate de fân, lemne etc. care se poate încărca într-o căruță (2). 10 (Înv) Car (1) cu muniții și provizii în războaie (folosit și ca unitate de măsură). 11 (Înv) Afetul (cu roțile) pe care stăteau și se transportau tunurile. 12 Căruț (7). 13 (Buc) Trăsură (de lux). 14 (Ast) Ursa mică Si: car, căruț (8). 15 (Bot; îc) ~ța-dracului Scaiul-dracului (Eryingium campestre). 16 (Bot; îae) Săricică (Salsola kali).
CĂRÚȚĂ, căruțe, s. f. 1. Vehicul de forma carului, dar mai mic și mai ușor decât acesta, cu tracțiune animală, mai ales cu cai. ◊ Expr. A se lăsa de căruță = a renunța la un lucru sau la o treabă începută. A rămâne de căruță = a rămâne în urmă; a pierde ocazia. 2. Cantitate de fân, de lemne etc. cât se poate încărca într-o căruță (1). – Din car.
CĂRÚȚĂ, căruțe, s. f. 1. Vehicul de forma carului, dar mai mic și mai ușor decât acesta, cu tracțiune animală, mai ales cu cai. ◊ Expr. A se lăsa de căruță = a renunța la un lucru sau la o treabă începută. A rămâne de căruță = a rămâne în urmă; a pierde ocazia. 2. Cantitate de fân, lemne etc. cât se poate încărca într-o căruță (1). – Din car.
CĂRÚȚĂ, căruțe, s. f. 1. Vehicul de formă carului, dar mai mic și mai ușor, tras de obicei de căi, servind la transportul persoanelor sau al poverilor mici. O dată se făcu un freamăt într-un colț, la gură unei ulițe. Venea repede o căruță. DUMITRIU, N. 28. Moș Sandu și încă vreo zece tă. ani, care aveau căruțe ori care cu boi, se îndeletniceau fiecare să mai dreagă cîte ceva la car. BUJOR, S.132. Zîna porunci și trase la scară o căruță ferecată în aur cu patru telegari. ISPIRESCU, L. 38. Tămădăienii... au rătăcit prin Bărăgan, pitulați in căruțele lor acoperite cu covergi de rogojină. ODOBESCU, S. III 14. ◊ Expr. A se lăsa de căruță = a renunța la un lucru sau la o treabă începută. A rămîne de căruță = a pierde o ocazie, a rămîne în urmă. A cincea roată la căruță v. cincilea. Nici în car, nici în căruță (nici în telegúță) v. car. 2. Cantitate (de fîn, de lemne etc.) care se poate încărca pe o căruță (1). O căruță de lemne.
CĂRÚȚĂ, căruțe, s. f. 1. Vehicul de forma carului, dar mai mic și mai ușor, tras de obicei de cai. ◊ Expr. A se lăsa de căruță = a renunța la un lucru sau la o treabă începută. A rămâne de căruță = a pierde o ocazie; a rămâne în urmă. 2. Cantitate dintr-o povară, câtă se poate încărca într-o căruță (1). – Din car + suf. -uță.
cărúță s. f., g.-d. art. cărúței; pl. cărúțe
cărúță s. f., g.-d. art. cărúței; pl. cărúțe
CĂRUȚA-DRÁCULUI s. v. scaiul-dracului.
CĂRÚȚĂ s. (Transilv. și Ban.) cocie. (~ cu doi cai.)
CĂRÚȚĂ s. v. car.
CĂRÚȚĂ ~e f. 1) Vehicul de transport mai mic și mai ușor decât carul, tras mai ales de cai. ◊ A rămâne de ~ a pierde ocazia. 2) Cantitate de material care se poate încărca într-un asemenea vehicul. O ~ de lemne. [G.-D. căruței] /car + suf. ~uță
căruță f. 1. car mic pentru transport de persoane și mărfuri ușoare; a rămânea de căruță, a rămânea de batjocură (CAR.); 2. conținutul unei căruțe: o căruță de lemne; 3. trăsură de poștă pentru transportul scrisorilor; 4. (la joagăr). V. car.
cărúță f., pl. e (lat. carrúcea, d. carrúca și carrúcha, căruță; it. carrozza). Ghĭocĭ, car maĭ mic (c’un cal saŭ cu doĭ) p. oamenĭ saŭ marfă. Trăsură ordinară. Trăsurică poștală. Conținutu uneĭ căruțe: o căruță de nisip. Prov. Nicĭ în car, nicĭ în căruță, nicĭ în teleguță, se zice cînd cuĭva nu-ĭ place ceva în nicĭ un fel. Scîrba mea și patru banĭ și-o căruță de Jidanĭ, se zice ironic în loc de „atîta pagubă, nu-mĭ pasă”! V. brișcă, daradaĭcă.
căruța-dracului s. v. SCAIUL-DRACULUI.
CĂRUȚĂ s. (Transilv. și Ban.) cocie. (~ cu doi cai.)
căruță s. v. CAR.
CĂRUȚĂ. Subst. Căruță, cărucioară (dim.); brașoveancă; caravană (reg.): cocie (înv. și reg.); cotigar; cotigă; droagă (reg. și fam.); ghioci; harabaie; haraba (reg.); majă (înv. și reg.); șarabană (reg.); teleagă, teleguță (dim.), telegea (rar). Car, căruț (dim.), cărucean, cărucior. Car funebru (funerar, mortuar), dric, patașcă (reg.). Car (ant.); bigă (ant.); cvadrigă (ant.). Căruțaș, cărăuș, cocieș (reg.), cârucer (reg.), cotigar, ghiociar (reg.), harabagiu (reg.). Dricar. Cărăușie, cărăușit, harabagie (reg.). Căruțărie. Vb. A cărăuși, a face cărăușie. V. călătorie, mișcare, trăsură.
a cincea roată la căruță expr. persoană lipsită de importanță / de prisos.
a rămâne de căruță expr. 1. a rămâne în urmă. 2. a pierde ocazia / prilejul.
căruță, căruțe s. f. v. cațarulă.
căruță! interj. (intl.) v. cărel!
nici albă, nici neagră / nici cal, nici măgar / nici călare, nici pe jos / nici în car, nici în căruță expr. 1. (d. o situație) nehotărât, indecis. 2. ambiguu, de o calitate sau o compoziție incertă.

căruță dex

Intrare: căruță
căruță substantiv feminin