căpițea definitie

2 intrări

29 definiții pentru căpițea

căpețeá2 sf [At: BIBLIA (1688), 67/2 / Pl: nct / E: căpețel] (Înv) Capitel.
căpețeá1 sf [At: ALECSANDRI, T. 397 / V: (reg) ~pățá, ~pățeá, ~pățeálă, ~țálă, ~lă, ~pițeálă / Pl: ~ele / E: căpețele (pll căpețel)] 1 (Reg) Căpici (1). 2 (Reg) Toată curelăria care se pune pe capul calului. 3 (Buc; îf -~ă) Broasca morii.
căpețea sf vz căpețea1
căpițí [At: CONV. LIT. Liv, 656 / Pzi: ~țésc / E: căpița css] 1-2 A căpița (1-2).
CĂPEȚEÁ, căpețele, s. f. Parte a frâului alcătuită din curelele care trec peste capul și botul calului și ale cărei capete inferioare sunt prinse de inelele zăbalei. [Var.: (reg.) căpițeá s. f.] – Refăcut din căpețele (pl. lui căpețel) + suf. -ea.
CĂPIȚÁ vb. I v. căpiți.
CĂPIȚEÁ s. f. v. căpețea.
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță.
CĂPEȚEÁ, căpețele, s. f. Parte a frâului alcătuită din curelele care trec peste capul și botul calului și ale cărei capete inferioare sunt prinse de inelele zăbalei. [Var.: (reg.) căpițeá s. f.] – Refăcut din căpețele (pl. lui căpețel) + suf. -ea.
CĂPIȚÁ vb. I v. căpiți.
CĂPIȚEÁ s. f. v. căpețea.
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță.
CĂPEȚEÁ, căpețele, s. f. Parte a frîului alcătuită din curelele care trec peste capul și botul calului și de ale cărei capete inferioare sînt prinse zăbalele. – Variante: căpițeá (ALECSANDRI, T. 397), căpețeálă s. f.
CĂPIȚEÁ s. f. v. căpețea.
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. A strînge (recolta) în căpițe, a face căpiță. Ce-am cosit Am căpițit. TEODORESCU, P. P. 630. ◊ Absol. Ne ducem În munții Galileului, Să clăim, Să căpițim. TEODORESCU, P. P. 382.
CĂPEȚEÁ, căpețele, s. f. Parte a frâului alcătuită din curelele care trec peste capul și botul calului și de ale cărei capete inferioare sunt prinse zăbalele. [Var.: (reg.) căpițeá s. f.] – Din căpețel.
CĂPIȚÁ vb. I. v. căpiți.
CĂPIȚEÁ s. f. v. căpețea.
CĂPIȚÍ, căpițesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face căpițe. [Var.: (rar) căpițá vb. I] – Din căpiță.
căpețeá s. f., art. căpețeáua, g.-d. art. căpețélei; pl. căpețéle, art. căpețélele
căpițí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 să căpițeáscă
căpețeá s. f., art. căpețeáua, g.-d. art. căpețélei; pl. căpețéle
căpițí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpițésc, imperf. 3 sg. căpițeá; conj. prez. 3 sg. și pl. căpițeáscă
CĂPEȚEÁ s. (Transilv.) căpățan. (~ la frâu.)
CĂPEȚEÁ ~éle f. Parte a frâului constând din curelele de care sunt prinse inelele zăbalei. /Din căpețel
A CĂPIȚÍ ~ésc tranz. (plante cosite) A aduna în căpițe. /Din căpiță
căpițele f. pl. V. căpețeală: banu-s proprele, nici căpițele AL.
căpețeálă f., pl. elĭ (din căpețele, pl. luĭ căpețel. V. căpăstru). Frîu caluluĭ de ham. (Se compune din maĭ multe curele care cuprind capu caluluĭ și une-orĭ și doŭă clape numite ochelarĭ). – Și căpețea, pl. ele, și căpițeală. – Vechĭ. Capitel (la o coloană). Capitul (la o carte). V. bașlic.
CĂPEȚEA s. (Transilv.) căpățan. (~ la frîu.)

căpițea dex

Intrare: căpețea
căpețea substantiv feminin
căpițea
Intrare: căpiți
căpița verb grupa I conjugarea a II-a
căpiți verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a