căpătuială definitie

13 definiții pentru căpătuială

căpătuiálă sf [At: DELAVRANCEA, S. 16 / Pl: ~ieli / E: căpătui + -eală] (Îvp) 1-2 Realizare a unui rost (sau a unei situații materiale) Si: căpătuire (1), căpătuit1. 3 (Pex) Îmbogățire. 4 (Dep) Parvenire. 5 (Ccr) Avere.
CĂPĂTUIÁLĂ, căpătuieli, s. f. Faptul de a (se) căpătui; p. ext. îmbogățire, parvenire; căpătuire; (concr.) rost, stare, avere. [Pr.: -tu-ia-] – Căpătui + suf. -eală.
CĂPĂTUIÁLĂ, căpătuieli, s. f. Faptul de a (se) căpătui; p. ext. îmbogățire, parvenire; căpătuire; (concr.) rost, stare, avere. [Pr.: -tu-ia-] – Căpătui + suf. -eală.
CĂPĂTUIÁLĂ, căpătuieli, s. f. (Azi peiorativ) Faptul de a se căpătui; îmbogățire (prin mijloace condamnabile); rost, stare, avere. Om cu căpătuială = om însurat, cu rostul lui. Ironim e neînsurat... Un vornic trebuie să fie om cu căpătuială. CAMILAR, T. 74.
CĂPĂTUIÁLĂ, căpătuieli, s. f. (Azi peior.) Faptul de a (se) căpătui; îmbogățire, parvenire; (concr.) rost, stare, avere.
căpătuiálă s. f., g.-d. art. căpătuiélii; pl. căpătuiéli
căpătuiálă s. f., g.-d. art. căpătuiélii; pl. căpătuiéli
CĂPĂTUIÁLĂ s. v. îmbogățire.
CĂPĂTUIÁLĂ s. v. căsătorie.
căpătueală f. 1. fapta de a (se) căpătui; 2. procopseală.
căpătuĭálă f., pl. ĭelĭ. Acțiunea de a se căpătui. Procopseală. Guvern de căpătuĭală, guvern care caută să-șĭ îmbogățească partizaniĭ orĭ-cum.
CĂPĂTUIA s. căpătuire, chiverniseală, chivernisire, îmbogățire, înavuțire, parvenire, pricopsire. (~ cuiva prin mijloace necinstite.)
căpătuia s. v. CĂSĂTORIE.

căpătuială dex

Intrare: căpătuială
căpătuială substantiv feminin