căpăcel definitie

9 definiții pentru căpăcel

căpăcél sn [At: SADOVEANU, SĂM. VI, 165 / Pl: ~e / E: capac + -el] 1-2 (Șhp) Capac (1) (mic).
CĂPĂCÉL, căpăcele, s. n. Diminutiv al lui capac. – Capac + suf. -el.
CĂPĂCÉL, căpăcele, s. n. Diminutiv al lui capac. – Capac + suf. -el.
CĂPĂCÉL, căpăcele, s. n. Diminutiv al lui capac.
CĂPĂCÉL, căpăcele, s. n. Diminutiv al lui capac.
căpăcél s. n., pl. căpăcéle
căpăcél s. n., pl. căpăcéle
capác n., pl. e (turc. kapak; ngr. kapáki, alb. kapák, ung. kupak. V. capama, caplama, capange, capcană, chepeng. 1). Placă, tablă (de metal, lemn, lut, hîrtie) saŭ disc cu care acoperĭ un vas, o cutie, o ladă, un secriŭ, o groapă. 2) La unele felurĭ de pantalonĭ, partea care acopere pîntecele și care, în loc de prohab, are doŭă deschizăturĭ laterale care se încheĭe la brîŭ. 3) Vest. Tumbă, colac, învîrtitură a zmeuluĭ pin aer. Iron. A găsi saŭ a pune capacu, a găsi răspuns orĭ explicațiune la toate. Șĭ-a găsit tingirea capacu (Iron.), șĭ-a găsit sacu peticu, șĭ-a găsit tovarășu care-ĭ trebuĭe). – Dim. căpăcel, pl. e. V. pocriș, opercul, obturator, dop.
căpăcél n., pl. e. Capac mic.

căpăcel dex

Intrare: căpăcel
căpăcel substantiv neutru