căpățână definitie

22 definiții pentru căpățână

căpățấnă sf [At: (a. 1749) GCR II, 44/16 / V: ~țínă / Pl: ~ni, (reg) ~ne / E: ml *capitina] 1 (Pop) Craniu. 2-4 (Im) Cap (1) omenesc mare (disproporționat sau prost). 5 Cap de animal adesea preparat ca mâncare Si: glavă, glăvătănă. 6 Parte bulbucată a unor plante, formată, de obicei, din tulpină sau din suprapunerea frunzelor Si: băciulie, bulb, căciulie, măciulie, tuberculă. 7 Parte de deasupra a scăunoaiei cu care se strâng doagele Si: (reg) broască, cap (135), (reg) ceacâie, cioc, ciochie, clobanț. 8 Butucul roții carului. 9 Val al morii. 10 (Înv; îs) ~ de zahăr Bucată mare de zahăr de formă conică Si: căpiță (3). 11 (Art) Constelația Perseu Si: (pop) barda, carul-dracului, toporul.
căpățínă sf vz căpățână
CĂPĂȚẤNĂ, căpățâni, s. f. 1. Cap de animal mort sau tăiat pentru consum. 2. Cap de om mort desprins de trup; craniu. ♦ (Ir.) Cap (mare) de om. 3. Parte bulbucată a unei plante, formată din tulpină sau din suprapunerea frunzelor. Căpățână de varză. 4. Nume dat unor obiecte de formă conică. Căpățână de zahăr. – Lat. pop. capitina.
CĂPĂȚẤNĂ, căpățâni, s. f. 1. Cap de animal mort sau tăiat pentru consum. 2. Cap de om mort desprins de trup; craniu. ♦ (Ir.) Cap (mare) de om. 3. Parte bulbucată a unei plante, formată din tulpină sau din suprapunerea frunzelor. Căpățână de varză. 4. Nume dat unor obiecte de formă conică. Căpățână de zahăr. – Lat. pop. capitina.
CĂPĂȚÍNĂ s. f. v. căpățînă.
CĂPĂȚÎ́NĂ, căpățîni, s. f. 1. Cap de animal mort. Fata, cum îl văzu că adormi bine, luă o căpățînă de cal uscată ce era acolo alăturea, îi puse capul binișor pe dînsa... și... plecă la sănătoasa. ISPIRESCU, L. 324. După ce a ucis mistrețul, el îi înfige căpățîna în copaciul sacru care umbrește statua Dianei vînătorițe. ODOBESCU, S. III 75. ♦ Cap de animal bun pentru mîncare. A dejunat așa de ușor: trei ouă răscoapte, o căpățînă de miel cu borș, niște stufat, prune cu carne. CARAGIALE, O. II 169. ♦ Cap de om mort, desprins de trup; tigvă, hîrcă. Dete peste niște grămezi de căpățîni și oase de oameni. ISPIRESCU, L. 100. ♦ (Uneori ironic) Cap. O ființă din os sfînt poate pierde căpățînă prin sabia gîdei, dacă binevoiește a porunci împăratul. SADOVEANU, D. P. 29. Atunci lumea-n căpățînă se-nvîrtea ca o morișcă, De simțeam ca Galilei că comedia se mișcă. EMINESCU, O. I 140. În cap mîna că-i puneam, La pămînt îl aduceam, Căpățînă i-o tăiam. ALECSANDRI, P. P. 89. 3. Parte bulbucată a unei plante, formată din tulpină (v. bulb) sau din suprapunerea frunzelor. Căpățînă, de usturoi. Căpățînă de varză. 4. Nume dat unor obiecte de formă conică. Cei cu pricina de ieri o adus zece căpățîni de zahăr. ALECSANDRI, T. 194. – Variantă: căpățínă (EMINESCU, N. 76, NEGRUZZI, S. I 156) s. f.
CĂPĂȚẤNĂ, căpățâni, s. f. 1. Cap de animal mort sau tăiat (în vederea consumului). 2. Cap de om mort desprins de trup; p. ext. (ir.) cap. 3. Parte bulbucată a unei plante, formată din tulpină sau din suprapunerea frunzelor. Căpățână de varză. 4. Nume dat unor obiecte de formă conică. Căpățână de zahăr. – Lat. *capitina.
căpățấnă s. f., g.-d. art. căpățấnii; pl. căpățấni
căpățână s. f., g.-d. art. căpățânii; pl. căpățâni
CĂPĂȚÂNA s. art. v. perseu.
CĂPĂȚÂNĂ s. 1. v. craniu. 2. (BOT.) (reg.) căciulie. (~ de usturoi.) 3. (TEHN.) cap, cioc, (reg.) broască, ciochie, clobanț. (~ la scăunoaia dogarului.) 4. v. broască.
CĂPĂȚÂNĂ s. v. butuc, cap.
căpățînă (căpățấni), s. f.1. Cap despărțit de trunchi. – 2. Cap, doxă, inteligență. – 3. Cap, parte mai groasă a unui obiect. – 4. Craniu, hîrcă. – 5. Bulb, ceapă. – 6. Căpățînă de zahăr. – 7. Butuc de roată. – Mr. căpățînă, megl. căptsǫnă. Origine incertă. Se consideră ca der. de la lat. *capĭtῑna, de la caput (Pușcariu 275; Candrea-Dens., 239; DAR), format pe baza modelului lui morticina, cf. alb. kaptinë; este însă evident că sensul de „cap de mort” sau „craniu” nu poate fi primitiv. Este vorba mai curînd de un der. expresiv de la cap, ca ierbotină, de la iarbă, cf. bolbotină, foloștină. – Der. căpățînos, adj. (cu capul mare; prost, netot; încăpățînat, căpos); încăpățîna, vb. (a se îndîrji); descăpățîna, vb. (a tăia capul). Din rom. vine bg. kăpăcin (Capidan, Raporturile, 227) și posibil și alb.
CĂPĂȚÂNĂ ~i f. 1) Cap de animal tăiat sau mort. 2) iron. Cap mare (de om). 3) Partea sferică a unor plante. ~ de varză. ~ de usturoi. [G.-D. căpățânii] /<lat. capitina
căpățână f. 1. cap mare de animal despărțit de corp; 2. cap de om mort despuiat de piele și păr, craniu; 3. fam. cap mare și sec; 4. fig. ce seamănă unei căpățâni: bulb (de ceapă, usturoiu sau varză), con (de zahăr), butuc (de roată). [Lat. *CAPITINA (din caput, capitis)].
căpățî́nă f., pl. ĭ (lat. capĭtina, d. caput, cap). Cap mare de animal saŭ (iron.) și de om: căpățînă de boŭ. Craniŭ. Ceĭa ce seamănă a căpățînă, ca: o varză, un bulb de ceapă saŭ usturoĭ́, un con de zahăr, un butuc de roată ș. a. Constelațiunea luĭ Perseŭ. V. țeastă.
*perséŭ m. (după numele erouluĭ mitologic Perseŭ). Astr. O constelațiune numită pop. Căpățîna.
căpățîna s. art. v. PERSEU.
căpățî s. v. BUTUC. CAP.
CĂPĂȚÎ s. 1. (ANAT.) craniu, hîrcă, scăfîrlie, tigvă, țeastă, cutie craniană, (pop. și fam.) devlă, (înv. și reg.) scafă, (înv.) glavă, glăvățînă. (~ unui mort deshumat.) 2. (BOT.) (reg.) căciulie. (~ de usturoi.) 3. (TEHN.) cap, cioc, (reg.) broască, ciochie, clobanț. (~ la scăunoaia dogarului.)
căpățấnă, căpățâni, s.f. – Cap, craniu. ♦ (top.) Căpățâna, locație cu virtuți magice în Săliștea de Sus: „Amu, bună-minte, dacă mi-i drag on fecior, mă duc la Căpățâna în pielea goală, ca în ceasul în care m-am născut, despletită și viu cu ie (cu mătrăguna, n.n.) în mână” (Bilțiu, 2001: 231). – Lat. pop. capitina < lat. caput „cap” (Pușcariu, CDDE, DLRM, MDA). Cuv. rom. > bg. kăpăcin (Capidan, cf. DER), posibil și alb. kaptinë (DER).
CĂPĂȚÎNII, Munții ~, culme muntoasă în partea central-sudică a Carpaților Meridionali, cu orientare V-E și o lungime de 37 km, situată între Valea Motrului la N, Depr. Olteană la S, Valea Oltețului la V și Olt la E. Alt. max.: 2.130 m (vf. Nedeia). Constituită din șisturi cristaline și gnaise la N și calcare la S, care dau un relief specific de doline, lapiezuri, pereți abrupți, hornuri, chei (cheile Bistriței vîlcene de la Costești, Luncavățului ș.a.). Relieful dezvoltat pe șisturile cristaline se remarcă prin prezența celor trei supr. de nivelare carpatice (Borăscu: 1.800-2.000 m, Rîu șes: 1.300-1.700 m și Gornovița: 900-1.000 m alt.) acoperite cu păduri de molid.

căpățână dex

Intrare: căpățână
căpățină substantiv feminin
căpățână substantiv feminin