călugări definitie

33 definiții pentru călugări

călúgăr sm [At: (a. 1632) EUSTRATIE, ap. GCR I, 78/1 / Pl: (înv) ~gherí / E: vsl кaлyгepъ, кaлoгepъ ngr ϰαλόγηρος] 1 Bărbat care a făcut legământ să ducă o viață religios-ascetică și care trăiește într-o comunitate mănăstirească Si: monah. 2 (Îe) A se ține (după cineva) ca dracul după ~ A se ține insistent după cineva. 3 (Îcs) Maica și ~ul Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 4 (Pan) Om care duce o viață retrasă și înfrânată, căruia nu-i place contactul cu lumea Si: monah, pustnic. 5 (Lpl; maa) Dans nedefinit mai îndeaproape. 6 (Lpl; maa) Melodie după care se execută acest dans. 7 (Lpl; maa) Dans împreună cu melodia. 8 (Teh) Instalație hidrotehnică cu ajutorul căreia se poate evacua apa din eleșteie, lacuri sau bazine artificiale în vederea înlocuirii ei cu alta curată. 9 (Bot; reg) Calomfir (1) (Chrysantemum balsamita).
călugărí vtr [At: IORGA, D. B. I, 55 / V: ~gherí / Pzi: ~résc / E: călugăr] 1-2 A (se) face călugăr (1) sau călugăriță (1).
CĂLÚGĂR, călugări, s. m. I. Bărbat care a făcut legământ să ducă o viață religios-ascetică și care trăiește într-o comunitate mănăstirească; monah. II. Instalație hidrotehnică cu ajutorul căreia se poate evacua apa din heleșteie, lacuri sau bazine artificiale în vederea primenirii ei. – Din sl. kalugerŭ.
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (I). – Din călugăr.
CĂLÚGĂR, călugări, s. m. I. Bărbat care a făcut legământ să ducă o viață religios-ascetică și care trăiește într-o comunitate mănăstirească; monah. II. Instalație hidrotehnică cu ajutorul căreia se poate evacua apa din heleșteie, lacuri sau bazine artificiale în vederea primenirii ei. – Din sl. kalugerŭ (< gr.).
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (1) sau călugăriță (1). – Din călugăr.
CĂLÚGĂR, -IȚĂ, călugări, -ițe, s. m. și f. Persoană care trăiește într-o comunitate mănăstirească. V. monah, pustnic, sihastru. Un călugăr scobora încet pe potecă, la vale, cu o mare și umflată traistă la șold. HOGAȘ, M. N. 111. Pustnicul... chemase pe toate călugărițele la ascultare. ISPIRESCU, L. 30. Călugărul ce ședea în acea chilie era un om ca de șeizăci de ani, cu barba albă și lungă pînă la brîu. ALECSANDRI, C. 27. – Accentuat și: (f.) călugăríță.
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. A se face călugăr (sau călugăriță). O versiune spune că s-a călugărit, Iar alta că veninul a fost al ei sfîrșit. MACEDONSKI, O. I 255. Ani să mă călugăresc, Să mă duc la mînăstire. TEODORESCU, P. P. 301. ◊ Tranz. Se vede că tu ai fost bun de călugărit, iar nu de trăit în lume, să necăjești oameni. CREANGĂ, P. 47. îl călugăriră, puindu-i numele Paisie. NEGRUZZI, S. I 159.
CĂLÚGĂR, călugări, s. m. Bărbat care trăiește într-o comunitate mănăstirească. – Slav (v. sl. kalugerŭ < gr.).
CĂLUGĂRÍ, călugăresc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) face călugăr (sau călugăriță). – Din călugăr.
călúgăr s. m., pl. călúgări
călugărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călugărésc, imperf. 3 sg. călugăreá; conj. prez. 3 să călugăreáscă
călúgăr s. m., pl. călúgări
călugărí vb., ind. prez. 1 sg. șl 3 pl. călugărésc, imperf. 3 sg. călugăreá; conj. prez. 3 sg. și pl. călugăreáscă
BARBA-CĂLÚGĂRULUI s. v. cucută.
CĂLÚGĂR s. (BIS.) monah, părinte.
CĂLUGĂRÍ vb. (BIS.) (rar) a (se) tunde, (înv.) a (se) postrigi.
călúgăr (călúgări), s. m.1. Monah. – 2. Încălzitor pentru pat. – Mr., megl. călugăr. Ngr. ϰαλόγερος (Murnu 9), posibil prin intermediul sl. kalugerŭ; cf. bg., sb. kaluger (Iordan, BF, VI, 150). Der. călugăraș, s. m. (dim. al lui călugăr; pastilă aromată); călugăresc, adj. (monahal); călugărește, adv. (în felul călugărilor); călugăret, s. n. (mulțime de călugări); călugări, vb. (a face pe cineva călugăr, a-l închide într-o mănăstire, în general împotriva voinței lui; refl., a se face călugăr); călugărie, s. f. (viață de călugăr); călugărime, s. f. (mulțime de călugări); călugărire, s. f. (acțiunea de a se face călugăr); călugărit, s. n. (starea de a fi călugăr; călugărie); călugăriță, s. f. (femeie care trăiește într-o comunitate mănăstirească; insectă, Mantis religiosa; libelulă, Libellula depressa; gărgăriță, Coccinella septempunctata), cf. sb. kalugerica „specie de ciupercă”, bg. kalugerica „călugăriță, nagîț”, ngr. ϰαλογρίτζα „silvie”.
CĂLÚGĂR ~i m. Bărbat care face parte dintr-o comunitate mănăstirească; monah. /<sl. kalugeru
A CĂLUGĂRÍ ~ésc tranz. A face să se călugărească. /Din călugăr
A SE CĂLUGĂRÍ mă ~ésc intranz. A trece în tagma călugărilor; a deveni călugăr. /Din călugăr
călugăr m. om care s’a lepădat de ale lumii și duce o vieață pioasă într’o mănăstire. [Gr. KALOGHÉRAS, lit. bunul bătrân, nume onorific ca și preot].
călugări v. (se) face călugăr.
Misail Călugărul m. V. Eustratie.
călúgăr m., pl. ărĭ (ngr. kalógeros și kalógiros, dial. kalúgeros, d. vgr. kalós géras, fericit în etate; vsl. kalugerŭ și kalogerŭ). Monah, om retras la mînăstire și îmbrăcat în rasă. – În Olt. -ăre. V. pustnic, schimnic, sihastru, anahoret, eremit, ascet și cenobiŭ.
2) călugărésc v. intr. Duc vĭață de călugăr. V. tr. Fac călugăr.
barba-călugărului s. v. CUCUTĂ.
CĂLUGĂR s. (BIS.) monah, părinte.
CĂLUGĂRI vb. (BIS.) (rar) a (se) tunde, (înv.) a (se) postrigi.
CĂLUGĂR. Subst. Călugăr, călugăraș (dim.), monah; anahoret (rar), ermit (rar), pustnic, schimnic (rar), ascet (livr.), schimonah (înv.), sihastru; cenobit; metocar. Călugăriță, mireasa domnului, monahie; pustnică, ascetă (livr.), schimnică, schimonahă (înv.); desăgăriță (rar). Egumen, abate, stareț, singhel; protosinghel; arhimandrit, proestos (înv.). Egumenă, stareță, abatesă (rar). Augustin; benedictin; capucin; carmelit; celestin; franciscan; dominican; iacobin; iezuit; minorit; templier, trapist. Benedictină; capucină; dominicană; carmelită; franciscană; ursulină. Călugăr musulman, derviș, călugăr indian, fachir. Călugărie, monahie (rar), monahism; ermitaj (rar), pustnicie, pustnicire, schimnicie (rar), schimnicit, sihăstrie; cenobitism. Stâreție, abație, egumenie. Adj. Călugăresc, de călugăr, monahal, monahicesc, monastic; anahoretic (rar), eremitic (rar), schimnicesc (rar), ascetic, pustnicesc (înv.); schimnicit, pustnicit, sihăstrit. Benedictin; capucin; dominican; franciscan; iacobin; iezuitic. Vb. A (se) călugări; a (se) pustnici, a (se) schimnici (rar), a (se) sihăstri, a (se) duce (închide, intra, trimite, băga) la (o) mănăstire. A egumeni (rar), a stăreți. Adv. Călugărește, schimnicește (rar). V. ascetism, așezămînt de cult, cler, singurătate.
LUIZI-CĂLUGĂRA, com. în jud. Bacău, situată în Subcarpații Tazlăului, la poalele de NE ale vf. Pietricica (586 m alt.); 5.354 loc. (2000). Biserică romano-catolică (1851).
MISAUL CĂLUGĂRUL (a două jumătate a sec. 17), cărturar din Moldova. Amintit de Miron Costin și Ion Neculce pentru interpolările sale referitoare la cucerirea Daciei de către Traian, precum și la informații ulterioare privind domniile lui Alexandru cel Bun și Ștefan cel mare.
călugăr, călugări s. m. (deț.) condamnat care are de efectuat o pedeapsă mare.

călugări dex

Intrare: călugăr
călugăr substantiv masculin
Intrare: călugări
călugări verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
Intrare: barba-călugărului
barba-călugărului substantiv feminin articulat (numai) singular