călăríme sf [At: URECHE, ap. LET. I, 114/2 / Pl: ~mi / E: călare + -ime] (Înv) Cavalerie.

CĂLĂRÍME s. f. (Înv.) Oaste călare; cavalerie. – Călare + suf. -ime.

CĂLĂRÍME s. f. (Înv.) Oaste călare; cavalerie. – Călare + suf. -ime.

CĂLARÍME, călărimi, s. f. (Învechit și arhaizant, în opoziție cu pedestrime) Oaste călare, cavalerie. Urmată de cocon și de călărime, trăsura se duse cu repeziciune pînă în alt popas. SADOVEANU, F. J. 129. Unul din cei mai vestiți căpitani de călărime. BĂLCESCU, O.II 105. Călărimea ușoară avea cai mici d-ai țării, sprinteni și iuți ca fulgerul. BĂLCESCU, O. I 25. Strînse el ostași mulțime. Toți voinici de călărime. TEODORESCU, P. P. 170.

CĂLĂRÍME, călărimi, s. f. (Înv.) Oaste călare, cavalerie. – Din călare + suf. -ime.

călăríme (înv.) s. f., g.-d. art. călărímii

călăríme s. f., g.-d. art. călărímii; pl. călărími

CĂLĂRÍME s. v. cavalerie.

CĂLĂRÍME f. înv. (colectiv de la călăraș) 1) Totalitate a ostașilor călare; trupe de cavalerie; cavalerime. 2) Mulțime de călărași. /călare + suf. ~ime

călărime f. oaste călăreață, cavalerie.

călăríme f. Cavalerie.

CĂLĂRIME s. (MIL.) cavalerie, (înv.) cavalerime, călărășie, călărășime.