călări definitie

2 intrări

36 definiții pentru călări

căláre [At: URECHE, ap. LET. II, 206/13 / Pl: ~ri, ~lắri / E: ml caballaris, -rem] 1 sm (Înv) Călăreț (1). 2 a Încălecat pe cal sau pe alt animal ori pe un obiect. 3 av (Îe) A fî ~ A fi beat. 4 av (Îe) A fi ~ pe haidea (sau pe ciumag) A fi mereu gata de ducă, grăbit. 5 av (Îe) A fî ~ pe situație A fi stăpân pe situație. 6 av (Îlav) De (a) ~ Călărind. 7 av (Îal) Fără odihnă. 8 av (Îe) Nici ~, nici pe jos Nici așa, nici așa. 9 av Pe cal.
călărésc, ~eáscă a [At: GOLESCU, î. 101 / Pl: ~ești / E: călare + -esc] 1 Specific călărețului (1). 2 Al călărețului (1). 3 Care provine de la călăreț (1).
călắri2 av vz călare
călărí1 [At: ANON. CAR. / Pzi: ~résc, (nob) cálăr / E: călare] 1 vi A merge stând pe un cal (sau alt animal). 2 vt A mâna calul stând călare. 3 vt A încăleca. 4 vt (Fig) A stăpâni și a conduce după propria voință.
CĂLÁRE adv. (Adesea adjectival) Încălecat pe cal, pe alt animal sau, p. ext., pe un obiect. ◊ Expr. De(-a) călare = a) călărind, din fuga calului; b) fig. fără odihnă. Nici călare, nici pe jos = nici așa, nici așa. A fi călare pe situație = a domina o situație, a se simți tare, sigur într-o anumită împrejurare (grea). [Formă gramaticală: pl. (adjectival) călări] – Lat. caballaris, -em.
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare.
CĂLÁRE adv. (Adesea adjectival) încălecat pe cal, pe alt animal sau, p. ext., pe un obiect. ◊ Expr. De(-a) călare = a) călărind, încălecat; din fuga calului, de pe cal; b) fig. fără odihnă. Nici călare, nici pe jos = nici așa, nici așa. A fi călare pe situație = a domina o situație, a se simți tare, sigur într-o anumită împrejurare (grea). [Formă gramaticală; pl. (adjectival) călắri] – Lat. caballaris, -em.
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare.
CĂLÁRE adv. (Adesea în legătură cu verbele «a fi», «a ședea» sau cu verbe de mișcare) Încălecat pe cal, pe un alt animal sau, p. ext., pe un obiect. Cîrlig venea călare pe căluțul lui. CAMILAR, TEM. 201. L-am adus [pe cățel] de departe într-o desagă a tar niței: am călătorit cu el călare. SADOVEANU, N. F. 14. În ziua aceea urcam, călare, un deal de lîngă Dorna. GALACTION, O. I 333. Ședea călare pe burduvul cu banii. CREANGĂ, P. 54. Ades călare pleacă în mîndre nopți cu lună. EMINESCU, O. I 96. ◊ Fig. Cu vuiet de vînturi veniră Norii, călare pe zmei, și noapte făcură-n văzduhuri. COȘBUC, P. II 61. ◊ Loc. adv. De-a (sau de) călare sau de-a-n călarele = călărind, din fuga calului; fig. fără odihnă, fără răgaz. Hai, Gheorghiță, îmbucă ceva de-a călare. SADOVEANU, B. 152. La zile anumite sta-ntr-o piață O veche diligență-n- căpătoare, Cu surugiii sprinteni de-a călare. ANGHEL- IOSIF, C. M. II 160. Mai fă-mi un bine și cu iapa, să mîn boii de călare! CREANGĂ, P. 47. Zi și noapte, de călare, Se bate-n patru hotare. ALECSANDRI, P. P. 173. ◊ Expr. Nici călare, nici pe jos = nici așa, nici așa; nici în car, nici în căruță. A sta (sau a ședea) călare în inima cuiva = a ști tot ce cugetă cineva, a-i cunoaște toate gîndurile. Eu șăd călare în inima lor și, nu că mă laud, dar știu toate măruntaiele dintr-însele. CREANGĂ, P. 161. A fi călare pe situație = a fi stăpîn pe situație. ◊ (Adjectival) Ei vin dinspre cătunul lor la vale, călări pe cai mărunți. BOGZA, C. O. Femeia a vorbit de turma de trei sute de oi și de trei oameni călări. SADOVEANU, B. 166. S-ajung curînd în cale, s-alătură călări, Și unul înspre altul se pleacă-n dezmierdări. EMINESCU, O. I 97. De aici, îmi zise Smărăndița, trăsurile nu mai pot merge; noi vom urca dealul călări. BOLINTINEANU, O. 328. ♦ (Substantivat; învechit) Călăreț. Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliți. EMINESCU, O. I 148. – Forme gramaticale: pl. (adjectival și substantivat) călări; (în locuțiuni) călarele.
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. 1. Intranz. A umbla, a merge călare. Tot alături călăresc, Nu au grija nimănuia. Și de dragi unul altuia Ei din ochi se prăpădesc. EMINESCU, O. I 104. 2. Tranz. A purta calul stînd călare pe el; a încăleca. Caii... Nu-i pot dichisi, Nu-i pot călări. TEODORESCU, P. P. 48. ♦ Fig. A conduce; a purta pe cineva după propria voință.
CĂLÁRE adv. (Adesea adjectival) Încălecat pe cal, pe alt animal sau, p. ext., pe un obiect. ◊ Expr. De-a (sau de) călare = călărind; din fuga calului; fig. fără odihnă. Nici călare, nici pe jos = nici așa, nici așa; nici în car, nici în căruță. A fi călare pe situație = a fi stăpân pe situație. [Formă gramaticală: pl. (adjectival) călắri] – Lat. caballaris.
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. și tranz. A umbla, a merge călare sau a purta animalul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare.
căláre1 adv.
căláre2 adj. m. și f., pl. călắri
călărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călărésc, imperf. 3 sg. călăreá; conj. prez. 3 să călăreáscă
de-a căláre loc. adv.
căláre adv., adj. m. și f.; pl. m. și f. călări
călărí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călărésc, imperf. 3 sg. călăreá; conj. prez. 3 sg. și pl. călăreáscă
de-a căláre loc. adv.
CĂLÁRE adv., adj. 1. adv. încălecat, (Mold., Transilv. și Ban.) călărește. (Stă ~.) 2. adj. încălecat. (Om ~.) 3. adj. v. ecvestru.
CĂLÁRE s. v. cavalerist, călăreț.
CĂLĂRÍ vb. a încăleca. (~ calul.)
căláre adj.1. Încălecat pe cal, pe un alt animal, pe un obiect etc. – 2. Dominînd o situație. – 3. Cu piciorul în șa, neobosit, fără a avea stabilitate. – 4. (S. m.) Soldat de cavalerie. – Mr. (n)călar, megl. (an)călar, istr. călǫr. Lat. caballaris (DAR) sau callabarius (Pușcariu 153; Candrea-Dens., 210; REW 1440), cu schimbare de declinare; cf. alb. kaljuar, it. cavagliere, prov. cavalier, fr. chevalier, sp. caballero, port. cavalleiro. Schimbarea de declinare pare mai puțin probabilă decît der. directă de la caballaris; forma înv. călariu, citată de DAR, este destul de îndoielnică, deoarece toate ex. aduse sunt la pl. călări, formă de asemenea normală plecîndu-se de la călare. Cf. cal, încăleca. Der. călăraș, s. m. (călăreț, persoană care călărește; sol, mesager); călărășie, s. f. (îndeletnicirea de călăreț); călărășime, s. f. (cavalerie); călăresc, adj. (propriu unui călăreț); călărește, adv. (călare); călăreț, adj. (călare), pe care Candrea-Dens., 212 și DAR încearcă să-l explice printr-un lat. *caballericius; călăreț, s. m. (persoană care călărește); călări, vb. (a merge călare); călărie, s. f. (acțiunea de a călări); călărime, s. f. (cavalerie); călărit, adj. (pe care se călărește; dominat, influențat); călărit, s. n. (călărie); încălăra, vb. refl. (a încăleca). – Din rom. provine tc. kalaraș „mesager”.
CĂLÁRE adv. Încălecat pe cal, pe alt animal sau pe un obiect. A merge ~. /<lat. caballaris
A CĂLĂRÍ ~ésc 1. intranz. A merge călare. 2. tranz. (caii) A mâna stând călare. /Din călare
călare adv. pe cal. [Cf. lat. CABALLARIUS, rândaș de cai].
călărì v. a umbla călare.
căláre adj., pl. ắrĭ (d. călar). Pe cal, călăreț: bărbațĭ, femeĭ călărĭ. Adv. Pe cal: mergem călare. – Și de-a călare.
călărésc v. intr. (d. călare). Merg călare: petrec timpu călărind. V. tr. am călărit doĭ caĭ astăzĭ.
călare s. v. CAVALERIST. CĂLĂREȚ.
CĂLARE adv., adj. 1. adv. încălecat, (Mold., Transilv. și Ban.) călărește. (Stă ~.) 2. adj. încălecat. (Om ~.) 3. adj. ecvestru. (O statuie ~.)
CĂLĂRI vb. a încăleca. (~ calul.)
a merge călare expr. (înv.) a călători fără bilet de tren, a face blatul pe tren.
călare pe situație expr. sigur pe sine.
călări, călăresc v. t. 1. (er.d. bărbați) a avea contact sexual cu o femeie. 2. (deț.) a fuma.
nici albă, nici neagră / nici cal, nici măgar / nici călare, nici pe jos / nici în car, nici în căruță expr. 1. (d. o situație) nehotărât, indecis. 2. ambiguu, de o calitate sau o compoziție incertă.

călări dex

Intrare: călare
călare adverb adjectiv
Intrare: călări
călări verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a