călăresc definitie

2 intrări

21 definiții pentru călăresc

călărésc, ~eáscă a [At: GOLESCU, î. 101 / Pl: ~ești / E: călare + -esc] 1 Specific călărețului (1). 2 Al călărețului (1). 3 Care provine de la călăreț (1).
călắri2 av vz călare
călărí1 [At: ANON. CAR. / Pzi: ~résc, (nob) cálăr / E: călare] 1 vi A merge stând pe un cal (sau alt animal). 2 vt A mâna calul stând călare. 3 vt A încăleca. 4 vt (Fig) A stăpâni și a conduce după propria voință.
CĂLĂRÉSC, -EÁSCĂ, călărești, adj. (Înv.) De călăreț; de cavalerie. Oști călărești. – Călare + suf. -esc.
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare.
CĂLĂRÉSC, -EÁSCĂ, călărești, adj. (Înv.) De călăreț; de cavalerie. Oști călărești. – Călare + suf. -esc.
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare.
CALĂRÉSC, -EÁSCĂ, călărești, adj. (Învechit, despre armate) Care luptă călare. Oștirile călărești ce sînt îmbrăcate în haine husărești. GOLESCU, I. 133.
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. 1. Intranz. A umbla, a merge călare. Tot alături călăresc, Nu au grija nimănuia. Și de dragi unul altuia Ei din ochi se prăpădesc. EMINESCU, O. I 104. 2. Tranz. A purta calul stînd călare pe el; a încăleca. Caii... Nu-i pot dichisi, Nu-i pot călări. TEODORESCU, P. P. 48. ♦ Fig. A conduce; a purta pe cineva după propria voință.
CĂLĂRÉSC, -EÁSCĂ, călărești, adj. (Înv.) Care luptă călare. – Din călare + suf. -esc.
CĂLĂRÍ, călăresc, vb. IV. Intranz. și tranz. A umbla, a merge călare sau a purta animalul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare.
călărésc (înv.) adj. m., f. călăreáscă; pl. m. și f. călăréști
călărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călărésc, imperf. 3 sg. călăreá; conj. prez. 3 să călăreáscă
călărésc adj. m., f. călăreáscă; pl. m. și f. călăréști
călărí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călărésc, imperf. 3 sg. călăreá; conj. prez. 3 sg. și pl. călăreáscă
CĂLĂRÍ vb. a încăleca. (~ calul.)
A CĂLĂRÍ ~ésc 1. intranz. A merge călare. 2. tranz. (caii) A mâna stând călare. /Din călare
călărì v. a umbla călare.
călărésc v. intr. (d. călare). Merg călare: petrec timpu călărind. V. tr. am călărit doĭ caĭ astăzĭ.
CĂLĂRI vb. a încăleca. (~ calul.)
călări, călăresc v. t. 1. (er.d. bărbați) a avea contact sexual cu o femeie. 2. (deț.) a fuma.

călăresc dex

Intrare: călăresc
călăresc adjectiv
Intrare: călări
călări verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a