căință definitie

12 definiții pentru căință

căínță sf [At: PRAV. 869 / Pl: ~țe / E: căi + -ință] Părere de rău Si: căire, regret, remușcare.
CĂÍNȚĂ, căințe, s. f. 1. Regret, remușcare. 2. (Bis.) Durere a sufletului și repulsie față de păcatele săvârșite, împreună cu hotărârea de a nu mai păcătui în viitor. – Căi + suf. -ință.
CĂÍNȚĂ, căințe, s. f. Părere de rău, regret, remușcare. – Căi + suf. -ință.
CĂÍNȚĂ, căințe, s. f. Părere de rău, regret, remușcare. Ochii mei înoată-n lacrimi de căință. IOSIF, T. 221. Inima-i sîngera, răsipită în tîrzii și zadarnice căințe. ODOBESCU, S. III 209.
CĂÍNȚĂ, căințe, s. f. Părere de rău, regret, remușcare. – Din căi + suf. -ință.
căínță s. f., g.-d. art. căínței; pl. căínțe
căínță s. f. (sil. -in-ță), g.-d. art. căínței; pl. căínțe
CĂÍNȚĂ s. v. regret.
CĂÍNȚĂ ~e f. Părere de rău cauzată de o nereușită sau de o faptă nesocotită; mustrare de cuget; remușcare; regret. [Sil. că-in-] /a (se) căi + suf. ~ință
căință f. 1 durere pentru săvârșirea unui păcat: după căință pocăința; 2. părere de rău de a fi făcut sau nu ceva.
căínță f., pl. e și (est) ĭ. Regret al faptelor mele.
INȚĂ s. mustrare, pocăință, regret, remușcare, părere de rău, (rar) penitență, pocăială, (înv.) înfrîngere, pocaianie, (franțuzism înv.) repentir. (Simțea o sinceră ~ pentru cele făcute.)

căință dex

Intrare: căință
căință substantiv feminin
  • silabisire: -in-ță