cârn definitie

2 intrări

13 definiții pentru cârn

cârn, cấrnă [At: MOXA, 378 / Pl: ~i, ~e / E: vsl кpyиy] 1 a Cu nasul tăiat. 2 a (D. nas, rar d. bot) Mic, scurt și cu vârful ridicat puțin în sus. 3-6 smf, a (Persoană sau, rar, animal) care are nasul sau botul cârn (1-2). 7 sm (Spc) Câine cu botul turtit. 8 a (D. obiecte) Cu vârful îndoit în sus. 9 a (Pex) Strâmb. 10 sf Vas pentru transportul oamenilor de la un țărm la altul Si: brudină. 11 sf (Ent) Insectă de apă cu foarte multe picioare, de forma unei obezi Si: lătăuș, obadă.
CÂRN, -Ă, cârni, -e, adj. 1. (Despre nas, rar despre bot) Mic, scurt și cu vârful ridicat puțin în sus. ♦ (Despre oameni, rar despre animale; adesea substantivat) Care are nasul sau botul cârn (1). 2. Fig. (Despre obiecte) Cu vârful strâmbat, îndoit în sus; p. ext. strâmb. – Din sl. krŭnŭ.
CÂRN, -Ă, cârni, -e, adj. 1. (Despre nas, rar despre bot) Mic, scurt și cu vârful ridicat puțin în sus. ♦ (Despre oameni, rar despre animale; adesea substantivat) Care are nasul sau botul cârn (1). 2. Fig. (Despre obiecte) Cu vârful strâmbat, îndoit în sus; p. ext. strâmb. – Din sl. krŭnŭ.
CÎRN, -Ă, cîrni, -e, adj. 1. (Despre nas sau, mai rar, despre bot) Mic, scurt, ridicat puțin în sus. Bătrîna... strîmbă din nasul cîrn. DUMITRIU, N. 163. – Vîrtosul «buldog» cu botul cîrn și turtit. ODOBESCU, S. III 149. ♦ (Despre oameni) Cu nasul mic, scurt, ridicat puțin în sus. Pruncul e cîrn, negricios. STANCU, D. 176. ◊ (Substantivat) Cîrnul îmi ia totdeauna mușteriii. CAMILAR, N. II 321. 2. (Rar) Cu nasul tăiat. Îl găsește... cîrn, fără nas și fără urechi. ȘEZ. II 156. 2. (Despre obiecte) Cu vîrful strîmbat sau adus (în sus); p. ext. strîmb. Iar o babă bătrînă, C-o seceră cîrnă, Cu dreapta trăgea, Cu stînga polog făcea. PăSCULESCU, L. P. 20.
cârn adj. m., pl. cârni; f. cấrnă, pl. cấrne
cârn adj. m., pl. cârni; f. sg. cârnă, pl. cârne
CÂRN adj. v. îndoit, strâmb.
cîrn (cấrnă), adj.1. Fără nas, cu nasul tăiat. – 2. Despre nas, mic, scurt, cu vîrful ridicat. – 3. Încovoiat, îndoit. Sl. krŭnŭ „cu nasul tăiat”, de la krnoti „a mutila” (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Lexicon, 316; Cihac, II, 43; Conev 90). – Der. cîrnog, cîrneci, adj. (cîrn); cîrnie s. f. (faptul de a avea nasul cîrn); cîrni, vb. (a tăia nasul, pedeapsă pentru cei care conspirau pentru a pune mîna pe tron; a-și pierde nasul; a curăța pomii de ramuri uscate), care ajunge să se confunde cu omonimul său, der. de la cîrmă; cîrnogi, vb. (a toci, a face bont); chirnog, s. m. (infirm, damblagiu; avar, zgîrcit), pentru al cărui dublu sens cf. sgîrcit; chirnogi, vb. (a cere de pomană; a cerși). Pentru ultimii der., Scriban propune să se plece de la un sl. *krŭno-nogiĭ; este posibil și să se presupună o formație bazată pe paralelismul cu olog, slăbănog, boșorog, etc.
CÂRN ~ă (~i, ~e) 1) (despre nas) Care este scurt și cu vârful ridicat în sus. 3) și substantival (despre oameni) Care are nasul mic și ridicat în sus. 3) ist. Care are nasul tăiat (ca pedeapsă). 4) fig. (despre obiecte) Care are vârful adus în sus sau strâmbat. /<sl. krunu
cârn a. cu nasul turtit sau încovoiat, prea scurt sau prea mic. [Slav. KRŬNŬ].
cîrn, -ă adj. (vsl. krŭnŭ, cu nasu saŭ urechile tăĭate. V. chirnog). Cu nasu turtit orĭ prea mic: acest om e cîrn, are nasu cîrn. Prov. De aceĭa n’are cîrna nas și ursu coadă, se zice cînd unu are pretențiunĭ prea marĭ (de ex., cînd un cerșitor ar refuza să mănînce pîne și ar cere cozonac). V. călină.
cîrn adj. v. ÎNDOIT. STRÎMB.
CÎRN adj., subst. 1. Cîrnu t. (Bz); -l (Dm). 2. Cîrn/a, -ecea, -ești ss. (Dm; Ștef). 3. Cărna și Cărnacul fam. (Tec. I). 4. Cîrneci (Mag. Br).

cârn dex

Intrare: cârn
cârn adjectiv
Intrare: Cârn
Cârn