băsmălúță sf [At: ȘEZ. I, 36 / V: basmal- / Pl: ~țe / E: basma + -uță] 1-2 (Șhp) Basma (mică).

BĂSMĂLÚȚĂ, băsmăluțe, s. f. Diminutiv al lui basma. – Basma + suf. -uță.

BĂSMĂLÚȚĂ, băsmăluțe, s. f. Diminutiv al lui basma. – Basma + suf. -uță.

BĂSMĂLÚȚĂ, băsmăluțe, s. f. Diminutiv al lui basma. 1. v. basma (1). Își aranjă băsmăluță sucită și ieși înaintea semănătorii care venea. MIHALE, O. 441. Era subțirică, desculță și cu o băsmăluță albastră legată cochet pe cap. REBREANU, R. I 91. 2. v. basma (2). Ionici scoase din băsmăluță lui cu flori albastre cîțiva bănuți. CAMILAR, N. I 166. În mînă ținea o băsmăluță și toată încăperea se umplu de-un miros de busuioc uscat. CAMILAR, TEM. 154.

BĂSMĂLÚȚĂ, băsmăluțe, s. f. Diminutiv al lui basma.

băsmălúță s. f., g.-d. art. băsmălúței; pl. băsmălúțe

băsmălúță s. f., g.-d. art. băsmălúței; pl. băsmălúțe

BĂSMĂLÚȚĂ s. v. batic.

BĂSMĂLUȚĂ s. batic, (rar) fișiu. (Purta pe cap o ~.)