bâiguitor, ~oare [At: M. COSTIN, ap. LET. I, 341/27 / V: (îrg) bui~, ~oare, (înv) buiguitoriu, (reg) ~toriu, bulg~ / P: ~gu-i~ / Pl: ~ri, ~oare / E: bâigui + -tor] 1 a Care vorbește fără înțeles Si: confuz. 2 a (D. bolnavi) Care delirează. 3 a Care te face să delirezi. 4 a (Îvr; îe) ~ în gânduri Zăpăcit. 5-6 smf, a (Persoană) care bâiguiește (1).

BÂIGUITÓR, -OÁRE, bâiguitori, -oare, adj. Care bâiguie. [Pr.: -gu-i-] – Bâigui + suf. -tor.

BÂIGUITÓR, -OÁRE, bâiguitori, -oare, adj. Care bâiguie. [Pr.: -gu-i-] – Bâigui + suf. -tor.

BÎIGUITÓR, -OÁRE, bîiguitori, -oare, adj. (Rar) Gare vorbește fără șir, fără înțeles, confuz. ♦ (Despre bolnavi) Care delirează, care aiurează.

BÂIGUITÓR, -OÁRE, bâiguitori, -oare, adj. Care bâiguie. – Din bâigui + suf. -(i)tor.

bâiguitór (rar) (-gu-i-) adj. m., pl. bâiguitóri; f. sg. și pl. bâiguitoáre

bâiguitór adj. m., pl. bâiguitóri; f. sg. și pl. bâiguitoáre