BUNĂVOÍE s. f. (Numai în loc. adv.) De bunăvoie sau de bună voia mea (sau ta etc.) = a) nesilit de nimeni, din proprie inițiativă; bucuros. Aș zice să pleci mai bine de bunăvoie. CARAGIALE, O. III 47. Am bună nădejde să isprăvești cu bine slujba cu care te-ai însărcinat de bunăvoie. ISPIRESCU, L. 18. De bunăvoia lor trăiau exilați. EMINESCU, N. 83; b) de la sine, singur, fără intervenție dinafară. Să știi c-a răposat el singur, de bunăvoia lui. GALAN, Z. R. 250.