bunăvóie sf [At: EMINESCU, N. 83 / E: bună + voie] (Îlav) De ~ (sau ~a mea, ta etc.) 1 Din proprie inițiativă. 2 (Îal) În mod liber consimțit. 3 Veselie.

BUNĂVÓIE s. f. (În loc adv.) De bunăvoie sau de bunăvoia mea (sau ta etc.) = nesilit de nimeni, din inițiativă proprie; de la sine, singur. – Bună + voie.

BUNĂVÓIE s. f. (În loc. adv.) De bunăvoie sau de bunăvoia mea (sau ta etc.) = nesilit de nimeni, din inițiativă proprie; de la sine, singur. – Bună + voie.

BUNĂVOÍE s. f. (Numai în loc. adv.) De bunăvoie sau de bună voia mea (sau ta etc.) = a) nesilit de nimeni, din proprie inițiativă; bucuros. Aș zice să pleci mai bine de bunăvoie. CARAGIALE, O. III 47. Am bună nădejde să isprăvești cu bine slujba cu care te-ai însărcinat de bunăvoie. ISPIRESCU, L. 18. De bunăvoia lor trăiau exilați. EMINESCU, N. 83; b) de la sine, singur, fără intervenție dinafară. Să știi c-a răposat el singur, de bunăvoia lui. GALAN, Z. R. 250.

BUNĂVÓIE s. f. (În expr.) De bunăvoie sau de bunăvoia mea (sau ta etc.) = nesilit de nimeni, din inițiativă proprie; de la sine, singur. – Din bună + voie.

búnăvóie (veselie) s. f., art. bunăvóia, g.-d. art. bunăvóiei

bunăvóie (de ~) loc. adv.

bunăvóie s. f., art. bunăvóia, g.-d. art. bunăvóiei

bunăvóie s. f., g.-d. (rar) bunăvoi; pl. -

BUNĂVOÍE f.: De ~ din proprie inițiativă; nesilit de nimeni; de la sine. [G.-D. bunăvoiei] /bună + voie