buimac definitie

14 definiții pentru buimac

buimác, ~ă a [At: CREANGĂ, GL. / Pl: ~aci, ~ ace /E: nct] Amețit de somn (sau de beție, de frică).
BUIMÁC, -Ă, buimaci, -ce, adj. Amețit (de somn, de beție, de frică etc.); zăpăcit, năuc; buimăcit, buimatic. – Et. nec.
BUIMÁC, -Ă, buimaci, -ce, adj. Amețit (de somn, de beție, de frică etc.); zăpăcit, năuc; buimăcit, buimatic. – Et. nec.
BUIMÁC, -Ă, buimaci, -e, adj. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de») Amețit (De somn, de beție,, de frică, de admirație etc.); zăpăcit, uluit, năuc. A doua zi se trezi buimac, cu gura arsă, o durere tăioasă la tîmple și o greutate pe inimă. BART, E. 213. Cîteodată asuda noaptea, și dimineața se scula obosit, indispus, buimac și cu gura rea. VLAHUȚĂ, O. A. 98. Oamenii săriră buimaci, care dincotro, crezînd că-i foc. CREANGĂ, A. 113. ◊ (Determinat prin «de cap») Era buimac de cap și hămesit de foame, de atîta îmbiat. CREANGĂ, P. 145. ◊ Fig; Ce țărm stîncos, ce gînd buimac! LESNEA, C. D. 23. Umbre aleargă buimace pe geamuri brumate. TOMA, V. 397.
BUIMÁC, -Ă, buimaci, -e, adj. Amețit (de somn, de beție, de frică etc.); zăpăcit, năuc.
buimác adj. m., pl. buimáci; f. buimácă, pl. buimáce
buimác adj. m., pl. buimáci; f. sg. buimácă, pl. buimáce
BUIMÁC adj. 1. amețit, buimăcit, năuc, năucit, tâmpit, zăpăcit, (pop.) bâiguit, capiu, uluit, (reg.) buimatic, hăbăuc, (Mold., Bucov. și Transilv.) tehui. (S-a sculat ~.) 2. v. zăpăcit.
Buimac ≠ dezmeticit
buimác (buimácă), adj. – Tulburat, amețit, năuc. Origine necunoscută. Legat fără îndoială de bui și buiac, chiar dacă lipsește etimonul exact (Cihac, II, 31). Este puțin probabilă ipoteza lui Scriban, întemeiată pe tc. buyunmak „a crește”. – Der. buimăci, vb. (a zăpăci, a ameți, a tulbura); buimăceală, s. f. (năuceală, stupoare); buimăcie, s. f. (rar, năuceală); buimatec, adj. (rar, năuc, prostit).
BUIMÁC ~că (~ci, ~ce) (despre persoane) Care și-a pierdut temporar capacitatea de a judeca limpede (din cauza somnului, băuturii, fricii etc.); năuc; zăpăcit; bezmetic. [Sil. bui-mac] /Orig. nec.
buimac a. amețit, zăpăcit, năuc: era buimac de cap de atâta umblet CR. [Cf. slav. BUĬ, sălbatic].
buĭmác, -ă adj. (turc. buĭumak, osm. búĭúmak, a crește mare, d. buĭ, büyúk, mare, adică „crescut buĭac”, după cum se zice „mere nebune” adică „foarte marĭ”. V. buĭac). Fam. Amețit, zăpăcit, năuc: buĭmac de somn, de groază.
BUIMAC adj. 1. amețit, buimăcit, năuc, năucit, tîmpit, zăpăcit, (pop.) bîiguit, capiu, uluit, (reg.) buimatic, hăbăuc, (Mold., Bucov. și Transilv.) tehui. (S-a sculat ~.) 2. aiurit, buimăcit, derutat, descumpănit, dezorientat, năuc, năucit, zăpăcit, (Olt.) zăbăuc, (Mold.) zălud, (fig.) împrăștiat. (Ce om ~!)

buimac dex

Intrare: buimac
buimac adjectiv