buimăcire definitie

2 intrări

25 definiții pentru buimăcire

buimăcí vtr [At: BELDMAN, TR. 387 / Pzi: ~ ăcesc / E: buimac + -i] 1-2 A deveni (sau a face pe cineva să devină) buimac Si: a (se) ameți, a (se) năuci, a (se) ului, a (se) zăpăci.
buimăcíre sf [At: DRĂGHICI, R. 33 / Pl: ~ri / E: buimăci] Năucire.
BUIMĂCÍ, buimăcesc, vb. IV. Refl. și tranz. A deveni sau a face să devină buimac. – Din buimac.
BUIMĂCÍRE, buimăciri, s. f. Faptul de a (se) buimăci; buimăceală. – V. buimăci.
BUIMĂCÍ, buimăcesc, vb. IV. Refl. și tranz. A deveni sau a face să devină buimac. – Din buimac.
BUIMĂCÍRE, buimăciri, s. f. Faptul de a (se) buimăci; buimăceală. – V. buimăci.
BUIMĂCÍ, buimăcesc, vb. IV. Refl. A deveni buimac; a se ameți (de somn, de băutură, de frică etc.); a se zăpăci,, a se năuci. Dacă adormim, mai rău ne buimăcim de somn. SADOVEANU, O. I 139. Portarul se buimăcise la cele ce vedea. ISPIRESCU, L. 103. Oastea... începu a se buimăci și a se dă înapoi. ISPIRESCU, M. V. 41. ◊ Tranz. Vestea neașteptată l-a buimăcit.
BUIMĂCÍRE, buimăciri, s. f. Faptul de a (se) buimăci; buimăceală. Vino-ți în sine... Ești în buimăcire. NEGRUZZI, S. III 247.
BUIMĂCÍ, buimăcesc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) ameți, a (se) zăpăci. – Din buimac.
BUIMĂCÍRE, buimăciri, s. f. Faptul de a (se) buimăci.
buimăcí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. buimăcésc, imperf. 3 sg. buimăceá; conj. prez. 3 să buimăceáscă
buimăcíre s. f., g.-d. art. buimăcírii; pl. buimăcíri
buimăcí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. buimăcésc, imperf. 3 sg. buimăceá; conj. prez. 3 sg. și pl. buimăceáscă
buimăcíre s. f., g.-d. art. buimăcírii; pl. buimăcíri
BUIMĂCÍ vb. a (se) ameți, a (se) năuci, a (se) zăpăci, (pop.) a (se) bâigui, a (se) ului, (reg.) a (se) hăbăuci, a (se) uimăci, (Mold., Bucov. și Transilv.) a (se) tehui, (înv.) a (se) cebălui. (S-a ~ de tot!)
BUIMĂCÍRE s. 1. năucire, zăpăcire. (~ cuiva.) 2. v. buimăceală.
A buimăci ≠ a dezmetici
A se buimăci ≠ a se dezmetici
Buimăcire ≠ dezmeticire
A BUIMĂCÍ ~ésc tranz. A face să se buimăcească; a zăpăci; a năuci; a ului. /Din buimac
A SE BUIMĂCÍ mă ~ésc intranz. A deveni buimac; a nu mai ști de sine; a se năuci; a se ului; a se zăpăci; a se pierde. /Din buimac
buimăcì v. a năuci: portarul se buimăcise de cele ce vedea ISP.
buimăcésc v. tr. (d. buĭmac). Amețesc, zăpăcesc, năucesc.
BUIMĂCI vb. a (se) ameți, a (se) năuci, a (se) zăpăci, (pop.) a (se) bîigui, a (se) ului, (reg.) a (se) hăbăuci, a (se) uimăci, (Mold., Bucov și Transilv.) a (se) tehui, (înv.) a (se) cebălui. (S-a ~ de tot!)
BUIMĂCIRE s. 1. năucire, zăpăcire. (~ cuiva.) 2. amețeală, buimăceală, năuceală, năucire, perplexitate, zăpăceală, (înv. și reg.) uluială, uluire, (reg.) uimăceală, (Mold., Bucov. și Transilv.) tehuială. (O stare de ~.)

buimăcire dex

Intrare: buimăci
buimăci verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
Intrare: buimăcire
buimăcire substantiv feminin