BUIÉSTRU1 s. n. Trap mărunt al calului, care îngăduie călărețului să nu salte în șa; mers special al unor animale, cînd calcă cu picioarele de pe aceeași parte deodată. Vine domol la vale un călăreț tînăr, în buiestru țăcănit. CARAGIALE, O. I 368. Calul bătrîn nu se mai învață în buiestru. ◊
Loc. adj. În buiestru = buiestraș. Cal în buiestru. ◊
Loc. adv. În buiestru = în trap mărunt. Boierii jucau înainte, în buiestru, pe cai aprigi. SADOVEANU, O. I 298. Fugari neobosiți... ce abia atingeau, în buiestru, cu copita de țarină. ODOBESCU, S. I 161. ◊
Fig. Domnu inginer a nostru e cal vîrstnic. I-a trecut vremea să învețe buiestrul. SADOVEANU, N. F. 131.
buiéstru (buiástră), adj. –
1. (Cal) care merge făcînd pașii cu picioarele de aceeași parte. –
2. (
S. n.) Mers al calului în acest fel. –
3. (
Adj.) Impetuos, excesiv. –
Var. boiastră,
adj. f. (vacă in călduri). Origine incertă. După Giuglea, Dacor., I, 372, acceptat de Rosetti, II, 164, este vorba de
lat. *boiester, de la boia „piedică, legătură”, datorită nevoii de a lega picioarele calului când se începe să i se arate pasul buiestru. Această ipoteză este dificilă din punct de vedere fonetic. Par mai puțin probabile sugestiile lui Tiktin (urmat de L. Spitzer, Dacor., IV, 664 și REW 1245), care pleacă de la *bovestris, și ale lui Candrea, GS, VII, 287, care se bazează pe
lat. ambo extra. Pe de altă parte, Pușcariu a susținut cu tenacitate (DAR; Conv.
Lit., XLVI, 167; Dacor., II, 683),
der. de la un
lat. *ambulester, de la ambŭlāre, care satisface semantic, dar care trezește îndoieli cu privire la fonetism. Toate aceste încercări de explicare pleacă de la presupunerea că este vorba de un cuvînt
lat., și această supoziție se întemeiază pe prezența finalului -estru, care este posibil să reprezinte
suf. lat. -ester. Totuși Cihac, II, 32 se gîndea la o posibilă
der. de la
sl. buj „încrezut”, bujakŭ „nebun” (›
rom. buiac),
cf. pol. zbujać się „a se împăuna”. Sensul 3 („excesiv”) coincide cu această indicație. Este cert că DAR se îndoiește de autenticitatea acestui sens, care îl consideră o greșeală personală a lui Goga; dar cuvîntul apare repetat la Rebreanu, cu același sens, și pe de altă parte, coincide cu
var. boiastră „(vacă) în călduri”. Acest ultim cuvînt se leagă în DAR de *bovestris:
der. nesigură, dacă ne gîndim că în mod normal ar trebui să se aștepte o formație bazată pe taurus. Este cert, prin urmare, că buiestru nu poate fi separat de buiac, fie că este vorba de o contaminare, fie de o
der. directă, cu finala modificată de influența lui pedestru.