buhái1 sm [At: H III, 139 / V: buái / Pl: ~ / E: rs бyxaй] 1 (Reg) Taur. 2 (Orn; îc) ~ de-baltă Bâtlan (Botaurus stellaris). 3 (Etm; îc) ~ uI-lui-Dumnezeu Boul-lui-Dumnezeu. 4 (Pex) Berbec (sau țap) trecut de patru ani. 5 (Pfm; îe) A fi ~ ul satului A fi un bărbat iubit de multe femei. 6 (Îvr; îe) A-și arunca țernă (în sau pe spate) ca ~ ui A se lăuda. 7 Sunetul scos de buhai (1). 8 (Pop; pan) Bucium. 9 Instrument confecționat dintr-o putină mică legată la gură cu o piele de oaie prin care trece un fir de păr de cal și care scoate un sunet puternic, fiind folosit de colindători de Plugușor sau în noaptea Sfântul Vasile. 10 (Reg) Rindea mare. 11 Instrument care servește la ridicarea și coborârea poliței, prâsnelului și pietrelor mari de la moară Si: (reg) crainic, cântarul-pietrelor, zăvor. 12 (Reg) Zăvor la ușa casei. 13 (Reg) Țundră neagră cu glugă. 14 (Reg) Stup care nu roiește. 15 (Reg) Loc bălegos. 16 (Iht) Porcușor (Gobio gobio). 17 (Reg) Plantă erbacee cu două sau trei frunze mari, ovale și flori verzi-gălbui dispuse într-un spic (Listera ovata). buhái2 sn [At: PAȘCA, GL. / Pl: ~e / E: mg bohai] (Reg) Căciulă prost tăbăcită. buhăí3 vi [At: LB / Pzi: ~ esc / E: buhai] 1 (D. tun) A bubui. 2 (D. om) A tuși puternic. 3 A bate. buhăí1 vi [At: H III, 108 / V: -ăluí, -huí, fufăí / Pzi: nct / E: buhai] (Reg) 1 A țipa ca buha. 2 A mugi ca buhaiul (1). 3 (D. copii) A plânge în hohote Cf a urla. 4 A trage cu pușca. 5 A face zgomot pentru a speria păsările de casă. buhăí2 vr [At: APĂRAREA SĂNĂTĂȚII, ap. TDRG / V: -ăvi / Pzi: ~ esc / E: ns cf buhav] A se umfla la față (din cauza beției, bolii, somnului etc.) Cf (reg) bugezi. BUHÁI, (
I) buhai,
s. m. (
II) buhaiuri,
s. n. I. S. m. 1. (
Zool.;
reg.) Taur.
2. Compus: buhai-de-baltă = bou-de-baltă.
3. Plantă erbacee cu două sau trei frunze mari, ovale și flori verzi-gălbui dispuse într-un spic (Listera ovata).
II. S. n. Instrument muzical popular format dintr-o putinică cu fundul de piele, prin care trece un smoc de păr de cal care se trage cu degetele umezite, producând astfel un sunet asemănător eu mugetul unui taur. [
Pl. și: (
II) buhaie] – Din
ucr. buhaj. BUHĂÍ2, búhăi,
vb. IV.
Intranz. (
Reg.)
1. A țipa, a urla; a plânge cu glas tare.
2. (
Fam.) A tuși. [
Prez. ind. și: buhăiesc] – Din
buhai. BUHĂÍ1, buhăiesc,
vb. IV.
Refl. (
Pop.) A se umfla la față (de boală, de băutură, de somn etc.); a se puhăvi. – Din
buhav. BUHÁI, (
I) buhai,
s. m. (
II) buhaiuri,
s. n. I. S. m. 1. (
Zool.;
reg.) Taur.
2. Compus: buhai-de-baltă = bou-de-baltă.
3. Plantă erbacee cu două sau trei frunze mari, ovale și flori verzi-gălbui dispuse într-un spic (Listera ovata).
II. S. n. Instrument muzical popular format dintr-o putinică cu fundul de piele, prin care trece un smoc de păr de cal care se trage cu degetele umezite, producând astfel un sunet asemănător cu mugetul unui taur. [
Pl. și: (
II) buhaie] – Din
ucr. buhaj. BUHĂÍ2, buhăiesc,
vb. IV.
Intranz. (
Reg.)
1. A țipa, a urla; a plânge cu glas tare.
2. (
Fam.) A tuși. – Din
buhai. BUHĂÍ1, buhăiesc,
vb. IV.
Refl. A se umfla la față (de boală, de băutură, de somn etc.); a se puhăvi. – Din
buhav. BUHÁI1, buhai,
s. m. (
Mold.)
1. Taur. Se vedeau fiare de plug, roți, cotiugi, capete de buhai roșii. CAMILAR, N. II 12. [Cerbul] începe a-și arunca țărnă după cap, ca buhaiul. CREANGĂ, P. 226.
2. Compus:
buhai-de-baltă =
a) specie de broască, mică, cu pete roșii pe pîntece, care trăiește în bălțile mici (Bombina bomhina). Băieții, cînd te văd, rămîn cu ochii holbați, ca niște buhai-de-baltă. ALECSANDRI, T. I 340;
b) pasăre de baltă, cu ciocul lungăreț și ascuțit, galbenă-verzuie pe spate, cu pete și desene cenușii, cu creștetul negru și gîtul alb (Botaurus stellaris). Din cînd în cînd, în tăcerea nopții, se auzea lugubru vuietul nelămurit al buhaiului-de-baltă. SADOVEANU, O. I 410.
BUHÁI2, buhaiuri și buhaie,
s. n. Instrument popular făcut dintr-o putinică cu un singur fund, de piele (de oaie) tăbăcită și bine întinsă, prin mijlocul căruia trece un smoc de păr de cal; cînd acest smoc este tras (cu mîna umezită), pielea vibrează producînd un sunet asemănător cu mugetul taurului; se întrebuințează de colindătorii care umbắ cu plugușorul în ajunul anului nou. În ajunul sfîntului Vasile, toată ziua am stat de capul tatei, să-mi facă și mie un buhai. CREANGĂ, A. 41. [Lăutarii] numai la videre ne umplea pe noi de spaimă și frică ca buhaiul urător, în ajunul anului nou. RUSSO, S. 22.
BUHĂÍ2, buhăiesc,
vb. IV.
Refl. A se face buhav la față (de beție, de somn, de boală etc.).
BUHĂÍ1, buhăiesc,
vb. IV.
Intranz. (Rar) A țipa, a urla. ♦ (Mai ales despre copii) A plînge tare. Și eu plîngeam ca un prost... buhăiam așa de tare, încît am sculat toată curtea în picioare. SADOVEANU, O. I 234.
BUHÁI1, buhai,
s. m. 1. Taur.
2. Compus: buhai-de-baltă = bou-de-baltă
(a, b). –
Ucr. buhaj. BUHÁI2, buhaiuri,
s. n. Instrument muzical popular folosit de colindători în ajunul anului nou, format dintr-o putinică cu fund de piele, prin care trece un smoc de păr de cal care se trage producând un sunet asemănător cu mugetul unui taur. [
Pl. și: buhaie] – Din
buhai1. BUHĂÍ2, buhăiesc,
vb. IV.
Intranz. (Rar) A țipa, a urla. – Din
buhai1. BUHĂÍ1, buhăiesc,
vb. IV.
Refl. A deveni puhav la față. – Din
buhav. buhái1 (taur)
s. m.,
pl. buhái,
art. buháii
buhái2 (instrument muzical)
s. n.,
pl. buháiuri
!buhái-de-báltă (bâtlan)
s. m.,
pl. buhái-de-báltă,
art. buháii-de-báltă
buhăí1 (a ~) (a țipa, a tuși) (
reg.)
vb.,
ind. prez. 1
sg., 3
pl. búhăi / buhăiésc,
imperf. 3
sg. buhăiá;
conj. prez. 3 să búhăie / să buhăiáscă
!buhăí2 (a se ~) (a se umfla) (
pop.)
vb. refl.,
ind. prez. 3
sg. se buhăiéște,
imperf. 3
sg. se buhăiá;
conj. prez. 3 să se buhăiáscă
buhái (taur) s. m., pl. buhái, art. buháii buhái (instrument muzical) s. n., pl. buháiuri buhăí (a se umfla, a țipa) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. buhăiésc, imperf. 3 sg. buhăiá; conj. prez. 3 sg. și pl. buhăiáscă BUHÁI s. 1. (BOT.; Listera ovata) (reg.) puța-cocoșului. 2. (TEHN.) cârlig, greblă, hreapcă, vergea, (reg.) crivea. (~ul este un dispozitiv la coasă.) 3. (TEHN.) coinac, (reg.) crainic, făfălug, tăvălug, zăvor, cântarul pietrelor. (~ la moară.) 4. (MUZ.) (reg.) șteand, (Transilv.) dubă. (~ul este folosit de colindători.) BUHÁI s. v. gealău, rădașcă, răgage, taur. BUHAI-DE-BÁLTĂ s. v. bou-de-baltă. BUHĂÍ vb. a se puhăvi, a se umfla, (reg.) a se bugezi. (S-a ~ tare la față.) buhái (buhai), s. m. –
1. Taur. –
2. Berbec sau țap de peste doi ani. –
3. Instrument muzical (
cf. bou 3). –
4. Pelerină.
Rut. buchai,
rus. bugaj, (DAR) din
tc. buga „taur” (
cf. bugă). Ar putea fi și invers. După Lokotsch 339,
rom. provine din
tc.; și din
rom. a trecut în
pol. după Miklosich, Wander., 12, și în
mag. bohaj (Edelspacher 10).
BUHÁI1 ~ m. pop. 1) Mascul reproducător al vitelor cornute mari; taur. 2) fig. fam. Om brutal. [Sil. bu-hai] /<ucr. buhaj BUHÁI2 ~iuri n. Instrument muzical popular folosit de urători la Anul Nou, confecționat dintr-o putinică cu unul dintre funduri din piele, prin care trece un smoc de păr de cal care, fiind tras cu degetele umezite, produce sunete asemănătoare cu mugetul taurului. [Sil. bu-hai] /<ucr. buhaj A SE BUHĂÍ mă ~iésc intranz. pop. (despre persoane) A se umfla la față (de boală, de somn, de băutură etc.); a deveni buged. [Sil. -hă-i] /Din buhai buhaiu m. Mold.
1. taur: poate vre’un buhaiu înfuriat i-a veni de hac CR.;
2. putinică cu o coardă pe fund, ale cării vibrațiuni imită răgetul buhaiului: cu buhaiul se colindă în seara de Sf. Vasile, urând plugușorul;
3. (
de baltă), pasăre numită și bou de baltă, ale cării strigăte repețite vestesc (după credința poporului) un an mănos;
4. om gros și gras cu glas de taur;
5. stupul ce nu roiește;
6. rândea mare purtată de doi inși;
7. Buc. cârligul coasei;
8. partea morii care ridică sau coboară polița, prisnelul și pietrele. [Rut. BUHAĬ].
buhăì v. Mold. a plânge urlând, a țipa ca buha.
buhăì v. a se face buhav, a se umfla fața (de somn sau de beție). [V. buhav].
buháĭ m., pl. tot așa (rut. buháĭ, rus. bugáĭ, d. turc. bugá, id. buhač, bufniță; bg. bugá; ung. [d. rom.] buhay. V.
buhă). Taur (V.
bic). Popușoĭ care nu rodește (adică care se deosebește din mulțime ca „tauru’ntre boĭ”). S.n., pl. urĭ saŭ e. Stup care nu roĭește într’o vară. (V.
paroĭ). Cofă orĭ putinică astupată c’o pele întinsă de care atîrnă o codiță de păr de cal și care, cînd e trasă cu mîna udă și bine spălată, vibrează imitînd mugetu tauruluĭ (Cu asta, în Mold. și aĭurea, băĭețiĭ merg din casă’n casă în ultima zi a anuluĭ trăgînd de coada buhaĭuluĭ, sunînd dintr’un clopot și recitînd „plugușoru”): a umbla cu buhaĭu. Bucoĭ (Olt., Munt.). – În Ial. și
bugă (bg. turc.), m., pl. bugĭ, taur. V.
dubă. buhăbésc, buhăĭésc, buhăvésc, puhăbésc și
puhăvésc (mă) v. refl. (d. buhab ș.a.). Devin buhab. V.
bohîltesc. táur m. (lat. taurus, d. vgr. taûros; it. sp. toro, pv. taur, vfr. tor [nfr. taureau], pv. touro). Boŭ întreg, boŭ nejugănit (bos taurus). Fig. Om zdravăn. Un semn al zodiaculuĭ (April). – În vest și
táure, vechĭ
táore. În est
buhaĭ, în Olt. Ban.
bic. BUHAI s. 1. (BOT.; Listera ovata) (reg.) puța-cocoșului. 2. (TEHN.) cîrlig, greblă, hreaptă, vergea, (reg.) crivea. (~ este un dispozitiv la coasă.) 3. (TEHN.) coinac, (reg.) crainic, făfălug, tăvălug, zăvor, cîntarul pietrelor. (~ la moară.) 4. (MUZ.) (reg.) șteand, (Transilv.) dubă. (~ este folosit de colindători.) buhai s. v. GEALĂU. RĂDAȘCĂ. RĂGAGE. TAUR. buhai-de-baltă s. v. BOU-DE-BALTĂ. BUHĂI vb. a se puhăvi, a se umfla, (reg.) a se bugezi. (S-a ~ tare la față.) buhai, străvechi instrument muzical specific urării plugușorului*. Este o tobă* de frecare, făcută dintr-o cofă sau putinică desfundată, cu gura închisă de o membrană din piele de oaie, prin centrul căreia trece o suviță de păr de cal, înnodată în interior. Trăgând suvița cu mâinile ude, instr. scoate un sunet grav, neacordat, evocând mugetul taurului. buhái, buhai, s.m. – (zool.) 1. Taur. 2. Berbece (Papahagi, 1925); țap mai bătrân de 4 ani (Georgeoni, 1936: 40). 3. Buhai de baltă, specie de broască (Bombina variegata), cea mai frecventă în Maramureș (Ardelean, Bereș, 2000: 100); izvoraș. ♦ „Da’ de negru n-ar si bai, / Da’ i-i capu ca și-on mai, / Ochii, ca și on buhai” (Bilțiu, 2006: 225). ♦ (onom.) Buhai, Buhaiu, nume de familie (145 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Buhaiu-n turnu bisericii, poreclă pentru locuitorii din Ieud. – Din ucr. buhaj, rus. bugaj (DA, cf. DER); din ucr. buhay (DLRM, DEX); din rus. buhay (MDA). Cuv. rom. > magh. bohaj (Bakos, 1982; Scriban). buhăí, buhăiesc, vb. tranz. – (reg.) A mișca pâinea în cuptor, pentru a crește bine la copt (Grai. rom., 2000; Biserica Albă). – Din buhav „a se umfla”, var. a lui puhav (< scr. buhav „ușor, pufos”) (Șăineanu); cf. buhav (MDA). buhái, buhai, s.m. –
1. Taur. ♦ Buhaiu-n turnu bisericii, poreclă pentru locuitorii din Ieud.
2. Berbece (Papahagi 1925); țap mai bătrân de 4 ani (Georgeoni 1936: 40).
3. Buhai de baltă, specie de broască (Bombina variegata), cea mai frecventă în Maramureș (Ardelean, Bereș 2000). – Din ucr. buhaj, rus. bugaj (DA cf. DER); Cuv. rom. preluat în magh. (bohaj) (Bakos 1982).
BUHAIU subst. 1° „taur” 2° „bură”. 1. – (Dm); Buhăfescu (Bîr I); -ești s.; -ilă (Am). 2. Buhalcea, Laslău (C 10 Ștef 38); Buhăic/eți, -eani ss. buhăi, buhăi
I v. i. a tuși.
II v. r. a-și pierde prospețimea tenului (în special ca urmare a consumului de alcool).