búcșă sf vz bucea

BÚCȘĂ, bucșe, s. f. Bucea (1). – Din ucr. bukșa.

BÚCȘĂ, bucșe, s. f. Bucea (1). – Din ucr. bukșa.

BÚCȘĂ2, bucșe, s. f. Bucea (1). Aici nu se îmbucase bine o bucșă, dincoace nu fusese rotunjită o huluba. PAS, L. I 73. Constantin a lui Ghinea își ungea bucșele căruții în ocol. POPA, V. 257.

BÚCȘĂ1 s. f. V. bocșă.2

BÚCȘĂ, bucșe, s. f. Bucea (1). – Din bucea (influențat de ucr. buksa).

búcșă s. f., art. búcșa, g.-d. art. búcșei; pl. búcșe

búcșă s. f., g.-d. art. búcșei; pl. búcșe

BÚCȘĂ s. (TEHN.) bucea, (reg.) prisnel (~ la osia carului.)

BÚCȘĂ ~e f. 1) Manșon metalic montat între două piese asamblate; bucea. 2) Scobitură făcută într-o piesă (de lemn sau de metal), în care intră capul piesei cu care se îmbină; bucea. [G.-D. bucșei] /<ucr. bukša

bucșă f. Mold. bucea de roată. [Rut. BUKȘ (din germ. Büchse)].

búcșă f., pl. e (rut. búkša, pol. buksa, d. germ. buchse, cutie. V. busolă, pușcă). Est. ș.a. Bucea, tub de fer care căptușește pin năuntru butucu roateĭ ca să nu se roadă.

BUCȘĂ s. (TEHN.) bucea, (reg.) prisnel. (~ la osia carului.)

BUCȘĂ subst. ( = bucéa) sau < buca + suf.-șa (după Drăganu, DR VII). 1. Bucșa b. (16 B V 44); – fam. (17 B II 163); Bucșă (P Gov f° 12). și s. 2. Bucșan, am., mold. (Ins 325; Sd XXI);-a f., țig. (Gorj 219); -i s; Bucșănescu, (Ard II; Sd VIII); -l, Ion (IO 170); Bucșenescu, B., 1688 (D Buc). 3. Bucșă (Dm; Ard; Giur 147; Gorj); – boier (Cat; 17 B I 297, III 371; – fam., mold. (C Bog); alte derivate moldovenești (ib. p. 389 n. 9). 4. Bucșe (13 – 15 B 195; 16 B V 44); – erei. pren. (P4); – S., mold., act. 5. Bucșea (Hur); – călăraș 1655 (Sd IV 42); Bucș/ești, -enești ss.; -ănescu (Î Div); Bucșinescu (Arh); Bucșoaia s.