bucătură definitie

9 definiții pentru bucătură

bucătúră sf [At: DA / Pl: ~ri / E: bucată + -ură] (Pop) Îmbucătură.
BUCĂTÚRĂ, bucături, s. f. (Pop.) Îmbucătură. – Cf. îmbucătură.
BUCĂTÚRĂ, bucături, s. f. (Pop.) Îmbucătură. – Cf. îmbucătură.
BUCĂTÚRĂ s. f. v. îmbucătură.
ÎMBUCĂTÚRĂ, îmbucături, s. f. 1. Cantitate dintr-un aliment care se ia în gură și se înghite deodată; p. ext. mîncare. Ați mîncat voi ceva de nămiazi? – Nici o îmbucătură, răspunse fratele cel mare. POPESCU, B. II 50. Baba îi dădea îmbucătura de pîine în gură. CARAGIALE, O. VII 523. De leneș ce era, nici îmbucătura din gură nu și-o mesteca. CREANGĂ, O. A. 218. ♦ Înghițitură. L-a înghițit dintr-o îmbucătură. 2. Locul unde se îmbucă două obiecte. Așeză fiecare lemnișor la îmbucătura lui și clădi foișorul din nou. ISPIRESCU, L. 378. – Variantă: bucătúră (VLAHUȚĂ, O. A. III 198, RETEGANUL, P. III 65, ȘEZ. III 47) s. f.
BUCĂTÚRĂ s. f. v. îmbucătură.
bucătúră s. f., g.-d. art. bucătúrii; pl. bucătúri
bucătură f. câtă mâncare se poate lua în gură: bucătură de pâine.
bucătúră f., pl. ĭ (d. bucă). Olt. Îmbucătură, gălătuc, înghițitură (NPl. Ceaur, 44). A face bucăturĭ, a face bucățĭ (tăind, rupînd).

bucătură dex

Intrare: bucătură
bucătură substantiv feminin