BÚCĂ, buci,
s. f. (Mai ales la
pl.)
1. Fiecare dintre cele două părți cărnoase ale feței omului (mai rar, ale botului vitelor) de la tîmplă în jos. În lături, buci grase, sătule! TOMA, C. V. 218. ◊
Expr. A face buci = a se îngrășa.
2. Fiecare dintre cele două părți cărnoase din regiunea posterioară a corpului omului și a vitelor. Să nu mă superi, că iau cureaua... și te ard peste buci. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 207.
búcă (búci), s. f. –
1. Obraz, falcă. –
2. Fesă, șold. –
Mr.,
megl. bucă.
Lat. bŭcca „gură” (Pușcariu 226; REW 1357; Candrea-Dens., 188; DAR; Philippide, II, 635),
cf. alb. bukë „pîine” (Meyer 51),
ngr. βούϰϰa „îmbucătură”,
it. bocca,
prov.,
cat.,
sp.,
port. boca,
fr. bouche. În
rom. s-a păstrat sensul de „gură”; sensul de „obraz”, care a fost de asemenea propriu cuvîntului
lat., apare în
rom., în bretonul boc’h și în berberul abeqqa. Acest ultim sens, puțin obișnuit în est (ALR 23), pierde teren față de obraz, în esență datorită asocierii de idei necuviinciose pe care o sugerează; în schimb, sensul de „fese” este comun și general în
rom. Cf. bucată, îmbuca.
Cf. evoluția semantică în sens opus, în buză.
Der. bucălat (
var. bucălău, bucăliu, bucălăi),
adj. (fălcos, gras); bucălai,
adj. (despre oi, cu capul negru); bucar,
s. n. (opritoare de ham). Derivarea și relațiile reciproce între bucălat și bucălai nu sînt clare. Cihac, I, 29 îl derivă pe bucălat de la un
lat. *bucculentus, care pare foarte artificial, și imposibil din punct de vedere fonetic. Loewe 10 și DAR admit că bucălai „cu capul negru” a rezultat din compunerea lui bucă „obraz” la animale și, pe de altă parte, în ciuda evidentei identități a lui bucălat „gras” cu bucălai „cu capul negru”. Credem că trebuie mai curînd plecat de la
var. bucălău, al cărui
f. normal, bucălaie, s-a interpretat probabil, prin etimologie populară, ca fiind în legătură cu laie, cu care nu are nimic a face în realitate. Cu toate acestea, persistă dificultatea derivării lui bucălat plecîndu-se de la bucă;
cf. Spitzer, Dacor., VI, 332, a cărui ipoteză (< bucca + latus) ni se pare nepotrivită. S-ar putea avea în vedere o primă
der. pe baza
suf. -lău (
cf. fată › fătălău), prin care s-a format probabil un fals participiu bucălat.
búcă f., pl. ĭ (lat. bŭcca, obraz; it. bocca, pv. sp. boca, fr. bouche, gură. V.
bucal, bucată, îmbuc). Vest. Obraz. Ceva pentru bucă, ceva de îmbucat, de mîncare. Est ș.a. Fiecare din cele doŭă părțĭ ale șezutuluĭ.