bubuí2 sn vz pupui

bubuí1 [At: NEGRUZZI, S. I / Pzi (3): ~ ie / E: fo] 1 vi (D. tunete) A produce un zgomot înfundat și puternic, adesea repetat (prin ecou) la intervale scurte. 2 vi (Pex; d. arme sau d. alte surse de zgomot) A produce zgomote înfundate, puternice adesea repetate (prin ecou) la intervale scurte. 3 (Fig) A lovi. 4 (Fig) A certa. 5 (Fig) A pedepsi.

bubuít sn [At: MARDARIE, L. 3810 / Pl: ~uri / E: bubui] Zgomot înfundat, puternic, adesea repetat (prin ecou) la intervale scurte Si: bubuire, bubuitură.

BUBUÍ, pers. 3 búbuie, vb. IV. Intranz. (Despre tunete; p. ext. despre arme de foc sau alte surse de zgomot) A produce un zgomot înfundat și puternic, adesea repetat (prin ecou) la intervale scurte. – Formație onomatopeică.

BUBUÍT s. n. Faptul de a bubui; zgomot înfundat și puternic produs de tunet, de arme de foc, de explozii etc.; bubuire, bubuitură. – V. bubui.

BUBUÍ, pers. 3 búbuie, vb. IV. Intranz. (Despre tunete; p. ext. despre arme de foc sau alte surse de zgomot) A produce un zgomot înfundat și puternic, adesea repetat (prin ecou) la intervale scurte. – Formație onomatopeică.

BUBUÍT s. n. Faptul de a bubui; zgomot înfundat și puternic produs de tunet, de arme de foc, de explozii etc.; bubuire, bubuitură. – V. bubui.

BUBUÍ, pers. 3 bubuie, vb. IV. Intranz. (Uneori impers.; despre tunet) A produce un zgomot înfundat și puternic, repetat (prin ecou) la intervale scurte. Se rostogoli, bubuind, întîiul tunet din primăvara aceea. CAMILAR, TEM. 88. Fulgera și bubuia de se clătina oalele-n cuie. RETEGANUL, P. I 19. Grozavul ceresc tunet începu a bubui. NEGRUZZI, S. II 5. ◊ Fig. Pretutindeni, oriunde, Bubuie-n inimi uriașa chemare [a partidului]. DEȘLIU, G. 58. ◊ (Despre arme explozive, în special despre tunuri) Îndărătul lui începuseră să bubuie grenade. DUMITRIU, N. 216. Departe, mai bubuiau, adînc, tunurile. CAMILAR, N. I 53. Tunurile bubuiau fără întrerupere. SADOVEANU, O. VI 105. ◊ (Despre alte surse de zgomote, p. ext. despre spațiul în care se fac ele auzite) Munții prindeau să bubuie, sub puterea șuvoaielor. CAMILAR, T. 62. Vijelia bubuia afară. SADOVEANU, P. M. 169. ◊ (Despre un obiect lovit sau izbit) Șlepul începu să bubuie sub mulți pași grei. DUMITRIU, B. F. 158. ◊ (Prin exagerare, despre foc) Focul bubuie și trosnește în cămin. ODOBESCU, S. I 153.

BUBUÍT s. n. Faptul de a bubui; zgomot puternic, prelung și înfundat, produs de lovituri repetate, explozii etc. În curînd un bubuit surd se auzi, zgomotul crescu și tropotele de cai se lămuriră. SADOVEANU, O. I 152. Prin crunt bubuit de grenade luptau Sub roșul stindard muncitorii. TOMA, C. V. 197. Soldații privesc aiuriți spectacolul acesta nou, lipsit de bubuitul tunului. SAHIA, N. 47.

BUBUÍ, pers. 3 búbuie, vb. IV. Intranz. (Despre tunet; p. ext. despre arme de foc sau alte surse de zgomote) A produce un zgomot înfundat și puternic, repetat (prin ecou) la intervale scurte. – Onomatopee.

BUBUÍT s. n. Faptul de a bubui; zgomot puternic și înfundat produs de explozii, de lovituri repetate etc.

bubuí (a ~) vb., ind. prez. 3 búbuie, imperf. 3 sg. bubuiá; conj. prez. 3 să búbuie

bubuít s. n.

bubuí vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. búbuie, imperf. 3 sg. bubuiá

bubuít s. n.

BUBUÍ vb. a detuna, a dudui, a trăsni, a tuna, a vui, (pop.) a răzbubui. (~ în depărtare.)

BUBUÍT s. v. bubuitură.

bubuí (uésc, bubuít), vb. – A produce un zgomot puternic, a răsuna. – Mr. mi bubuescu „mă plâng”, bumbunez „bubui”. Creație expresivă, cf. gr. βομβέω, lat. bombitare, sl. bubati (care după Byhan 305, ar fi etimonul cuvîntului rom.), sb. bubati, slov. bobneti. – Der. bubuit, s. n. (zgomot mare); bubuitor, adj. (răsunător); bubuitură, s. f. (zgomot mare); răsbubui, vb. (a răsuna).

A BUBUÍ búbuie intranz. (despre tunete, arme, surse de zgomot) A produce un zgomot înfundat și puternic, cu răsunet repetat (din cauza ecoului). /Onomat.

BUBUÍT n. 1) v. A BUBUI. 2) Zgomot puternic și înfundat, cu răsunet repetat, produs de o sursă oarecare (tunet, armă de foc, explozie etc.). [Sil. -bu-it] /v. a bubui

bubuì v. 1. a da un sunet surd dar puternic, vorbind de sgomotul tunetului; 2. de orice sgomot ce asurzește: tunuri sute bubuiau, se clătina pământul AL. [Onomatopee].

bubuit n. sgomot mare (de tunet sau de tunuri).

búbuĭ, a -í v. intr. (d. bu-bu, zgomotu sunetuluĭ orĭ al tunuluĭ; rut. búbnuti, a bate toba; sîrb. bubajati). Tun, detun: bubuĭe tunetu.

BUBUI vb. a detuna, a dudui, a trăsni, a tuna, a vui, (pop.) a răzbubui. (~ în depărtare.)

BUBUIT s. bubuire, bubuitură, detonație, detunare, detunat, detunătură, duduit, duduitură, trăsnet, trăsnitură, vuiet, (rar) detunet, (înv. și reg.) sunet, (reg.) durăt. (~ tunului.)

a bubui banana expr. (er. – d. femei) 1. a avea contact sexual cu un bărbat. 2. a practica prostituția.

a-i bubui (cuiva) mintea expr. (iron.) a avea idei sau propuneri extravagante; a vorbi prostii.