brîu (-îie), s. n. –
1. Cingătoare. –
2. Ornament, friză, mulură. –
3. Talie, mijloc. –
4. Dans tipic, în care cei care dansează se țin de talie. –
Var. a
pl. brîuri și (
înv.) brîne, brîni.
Mr. brîn, bărnu,
megl. brǫn.
Lat. brandeum „pînză de in” și „bandă, cingătoare” pare a se fi contaminat cu
lat. pannus „pînză”, pînă s-a confundat complet cu formele contaminate *bran(e)um „bandă, cingătoare” și pandea „pînză”;
cf. Niermeyer 104, unde se menționează prandeum. Din cea dintîi din aceste forme a rezultat
rom. brîu,
alb. bres, brez „cingătoare” (
alb. mbren „a încinge”), și din a doua
rom. pînză. Atît
alb. cît și
rom. presupun prototipul nazalizat (Rosetti, II, 111), de tipul *brenu- sau *branu-, care este considerat în mod tradițional de origine autohtonă (Miklosich, Slaw.Elem., 9; Philippide, II, 701). Nu pare posibilă
der. cuvîntului
rom. pe baza
alb., propusă de Meyer 46 și Skok, Arch. Rom., VIII, 150; după Skok, Z. für Ortsnamenforschung, I, 89, cuvîntul
alb. conține un
suf. diminutival. Etimonul *brenum (Rosetti, Rhotacisme, 35), nu este clar.
Cf. și brînză, pînză. Pierderea lui n (păstrat în
pl. brîne și în
der.) se repetă în condiții identice în grîu și frîu, și este greu de explicat,
cf. grîu.
Der. brînă,
s. f. (friză),
sing. analogic format pe baza
pl., brînar,
s. m. (frînghier); brîier,
s. n. (tipar pentru muluri); brîneț (
var. bîrneață, bîrniță),
s. n. (curea; cingătoare; fîșie); brînișor,
s. n. (curea; cordon); bîrnaș (
var. bărnaș, bărnaci),
s. n. (șiret); desbîrna,
vb. (a descinge). Din
rom. provine
mag. bernice (Edelspacher 10).