brișcă definitie

25 definiții pentru brișcă

bríșcă1 sf [At: MARIAN, NU. 513 / V: ~ștă / Pl: ? / E: mg bricska] (Pop) Briceag cu prăsele de lemn și cu o singură limbă.
bríșcă2 sf [At: I. IONESCU, M. 436 / V: bricică / Pl: ~ște / E: pn briczka, rs бpичкa] (Pop) Trăsură mică, neacoperită, trasă de un cal sau doi Si: cabrioletă.
BRÍȘCĂ1, briște, s. f. (Reg.) Briceag. [Pl. și: briști] – Din magh. bicska (influențat de brici și briceag).
BRÍȘCĂ2, briști, s. f. Trăsurică ușoară, neacoperită, cu două roți, trasă de obicei de un singur cal; cabrioletă, șaretă. – Din rus. bricika.
BRÍȘCĂ1, briște, s. f. (Reg.) Briceag. [Pl. și: briști] – Din magh. bicska (influențat de brici și briceag).
BRÍȘCĂ2, briște, s. f. Trăsurică ușoară, cu două roți, trasă de obicei de un singur cal; cabrioletă, șaretă. – Din rus. bricika.
BRÍȘCĂ2, briști și briște, s. f. (Transilv.) Briceag.
BRÍȘCĂ1, briști, s. f. Trăsură mică, ușoară, neacoperită (v. cabrioletă); trăsură de țară. Îi aștepta brișca galbenă de la Amara cu Ichim pe capră. REBREANU, R. II 7. A alergat cu brișca la moașa satului. CARAGIALE, M. 13. Brișca mea-i la portița grădinei... Ne-am sui iute într-însa și nici tătarii nu ne-ar prinde. ALECSANDRI, T. I 214. – Pl. și: briște. – Variantă: (învechit) brícică (pronunțat brici-că) (ALECSANDRI, T. 529) s. f.
BRÍȘCĂ1, briște, s. f. (Reg.) Briceag. [Pl. și: briști] – Magh. bicska.
BRÍȘCĂ2, briști, s. f. Trăsură mică, ușoară, neacoperită; trăsură de țară. – Rus bricka.
bríșcă s. f., g.-d. art. bríștii; pl. briști
bríșcă (trăsură, briceag) s. f., g.-d. art. bríștii; pl. briști
BRÍȘCĂ s. (reg.) nadiceancă. (~ cu un cal.)
BRÍȘCĂ s. v. briceag.
brișcă (briște), s. f. – Trăsurică, șaretă. Pol. bryczka, ceh., rus., bg. brička (Cihac, II, 29; Berneker 93).
BRÍȘCĂ ~ti f. Trăsură ușoară și neacoperită, cu două roți, trasă de un cal; șaretă. /<rus. brițka
brișcă f. Mold. cabrioletă. [Pol. BRYCZKA].
bríșcă f., pl. ște, ștĭ și șce, șcĭ (rut. rus. bg. brička, pol. bryczka, d. germ. birutsche, care vine d. it. biroccio, baroccio, „cu doŭă roate”). Mold. și (maĭ ales) Munt. Trăsurică (cu 2 saŭ 4 cu roate), nadișancă. V. cabrioletă.
brișcă s. v. BRICEAG.
BRIȘCĂ s. (reg.) nadiceancă. (~ cu un cal.)
bríșcă1, briște, s.f. – (reg.) Trăsură mică: „Știu că n-ai brișcă cu cai, / Nice locuri cu mălai” (Papahagi, 1925: 227). – Din rus. bricika (Cihac, DEX, MDA) < germ. Birutche < it. biroccio „cu două roate” (Scriban).
bríșcă2, s.f. – (reg.) Briceag: „Ajunge în Țara Oașului, acolo unde oamenii sunt mai bătăuși, unde toți poartă brișcă la tisău...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 40). ♦ (onom.) Brișcan, Brișcaru, nume de familie (21 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Din magh. bicska „briceag”, contaminat cu brici (DEX, MDA).
bríșcă1, briști, s.f. – Trăsură mică: „Știu că n-ai brișcă cu cai, / Nice locuri cu mălai” (Papahagi 1925: 227). – Din rus. bricika.
bríșcă2, briște, s.f. – Briceag. – Din magh. bicska „briceag”, contaminat cu brici.
brișcă, briște s. f. (reg.) briceag

brișcă dex

Intrare: brișcă (pl. -te)
brișcă pl. -te
Intrare: brișcă (pl. -ti)
brișcă pl. -ti substantiv feminin