bretón1 sn [At: KLOPȘTOCK, F. 254 / Pl: ~oane / E: fr (à la) bretonne] Păr lăsat pe frunte și retezat în linie dreaptă.

bretón2 sn [At: CHEST. II, 274/86 / Pl: -oane / E: net] (Reg) Parte a pridvorului bătută cu scânduri.

bretón3 [At: DEX2 / Pl: ~i, ~ e / E: fr breton] 1-2 smf, a (Persoană) care face parte din populația de bază a peninsulei Bretagne din Franța. 3-4 smf, a (Om) originar din Bretagne. 5 smp Populație care locuiește în Bretagne. 6 a Care aparține bretonilor3 (1). 7 a Care aparține bretonilor3 (5). 8 a Privitor la bretoni3 (1). 9 a Privitor la bretoni3 (5). 10 a Care este specific peninsulei Bretagne. 11 a Care este specific bretonilor3 (5). 12 a Care provine din peninsula Bretagne.

BRETÓN2, -Ă, bretoni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Persoană originară sau locuitor din peninsula Bretagne (Franța), făcând parte dintr-o populație descendentă a vechilor celți. 2. Adj. Care aparține bretonilor2 (1), privitor la bretoni2. ♦ (Substantivat, f.) S. f. Limbă celtică vorbită de bretoni2 (1). – Din fr. breton.

BRETÓN2, -Ă, bretoni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a peninsulei Bretagne (Franța), descendentă a vechilor celți. 2. Adj. Care aparține bretonilor2 (1), privitor la bretoni2. 3. S. f. Limbă celtică vorbită de bretoni2 (1). – Din fr. breton.

BRETÓN2, -Ă, bretoni, -e, s. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Bretaniei (provincie din nord-vestul Franței).

bretón1 (nume etnic) adj. m., s. m., pl. bretóni; adj. f., s. f. bretónă, pl. bretóne

bretón2 (pieptănătură) s. n., pl. bretoáne

bretónă (limbă) s. f., g.-d. art. bretónei

bretón (persoană) s. m., adj. m., pl. bretóni; f. sg. bretónă, g.-d. art. bretónei; pl. bretóne

BRETÓN2, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Bretagne (Franța). ◊ (s. f.) limbă indo-europeană din familia celtică, vorbită de bretoni. (< fr. breton)

BRETÓN2 ~ă (~i, ~e) Care aparține Bretaniei (Franța) sau populației ei; din Bretania. /<fr. breton

BRETÓN3 ~ă, ~i, ~e m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Bretaniei (Franța) sau este originară din Bretania. /<fr. breton

BRETÓNĂ1 f. mai ales art. Limba bretonilor. /<fr. breton

Bretoni m. pl. vechii locuitori din Wales și din Armorica.

*bretón, -ă s. și adj. Din saŭ ca din Bretania. S.n., pl. oane. Forma păruluĭ tăĭat scurt și lăsat pe frunte, cum purtaŭ femeile pe la 1880.

BRETÓNĂ s. f. (< fr. breton): limbă celtică din grupul britonic, vorbită de urmașii celților, instalați în secolele V-VII, sub presiunea anglo-saxonilor, în regiunea franceză Bretagne (cunoscută de cei vechi cu numele celtic latinizat Armorica „cea care dă spre mare” – de aici și numele limbii de bretonă armoricană). Din cei aproximativ un milion și jumătate de vorbitori, marea majoritate sunt bilingvi, vorbind și franceza. Până în secolul al X-lea, folosirea limbii bretone era predominantă, moment după care începe să fie înlocuită treptat de franceză până la generalizarea în secolul al XIII-lea. Istoria limbii b. cuprinde trei perioade: vechea bretonă, până în secolul al XII-lea; bretona medie, până în secolul al XVI-lea; bretona modernă, care a început cu reforma ortografică, aplicată în secolul al XVII-lea. Primele atestări de limbă b. datează din secolul al XV-lea (fragmente de romane și poeme). Dependența permanentă a bretonei de civilizația franceză a făcut ca această limbă să-și îngusteze sfera de folosire și să nu se dezvolte o cultură bretonă. B. se predă azi în unele licee și în universitatea din Rennes.