brac definitie

31 definiții pentru brac

brac2 fsm [At: DEX2 / Pl: ~aci / E: fr braque] Câine de vânătoare cu părul scurt și cu urechile mari și blegi Si: prepelicar.
brac1 sn [At: I. IONESCU, D. 370 / Pl: ~uri / E: ucr бpaкy] (Reg) 1 Parte proastă (și nefolositoare) care rămâne după ce se alege ceva. 2 (Spc; îs) Cal de ~ Cal care nu mai e bun de nimic.
BRAC1, braci, s. m. Câine de vânătoare cu părul scurt și cu urechile mari și blegi; prepelicar. – Din fr. braque.
BRAC2, bracuri, s. n. Rest, rămășiță bună de aruncat, nefolositoare; sfărâmătură, bucată. ◊ Loc. adj. De brac = care nu este bun de nimic; de neîntrebuințat. Cal de brac. ♦ Spec. Deșeu rezultat în cursul fabricării hârtiei. – Din rus. brak.
BRAC1, braci, s. m. Câine de vânătoare cu părul scurt și cu urechile mari și blegi; prepelicar. – Din fr. braque.
BRAC2, bracuri, s. n. Rest, rămășiță bună de aruncat, nefolositoare; sfărâmătură, bucată. ◊ Loc. adj. De brac = care nu este bun de nimic; de neîntrebuințat. Cal de brac. ♦ Spec. Deșeu rezultat în cursul fabricării hârtiei. – Din rus. brak.
BRAC, bracuri, s. n. (Mold., mai ales la pl.) Rest, rămășiță; sfărîmătură, bucată. Au rămas pe loc, printre stîrvuri de cai și bracuri de căruțe. GALAN, Z. R. 68. Luna strălucește peste-a tomurilor bracuri. EMINESCU, O. I 132. ◊ Loc. adj. De brac = care nu este bun de nimic; p. ext. neîntrebuințat. Slab și costeliv, ca un cal de brac. ODOBESCU, S. III 157.
BRAC1, braci, s. m. Câine de vânătoare cu părul scurt și cu urechile mari și blegi; prepelicar. – Fr. braque.
BRAC2, bracuri, s. n. (Reg.) Rest, rămășiță; sfărâmătură, bucată. ◊ Loc. adj. De brac = care nu este bun de nimic; p. ext. neîntrebuințat. Cal de brac. – Rus brak.
brac1 (câine) s. m., pl. braci
brac2 (rest, deșeu) s. n., pl. brácuri
brac (prepelicar) s. m., pl. braci
brac (rest, deșeu) s. n., pl. brácuri
BRAC s. (ZOOL.) 1. v. prepelicar. 2. brac englez v. poanter.
BRAC s. sfărâmătură, (reg.) fărâmătură. (~ dintr-un obiect.)
BRAC s.m. Câine de vânătoare cu părul scurt și cu urechile mari și blegi; prepelicar. [< fr. braque, cf. germ. Bracke].
BRAC1 s. m. câine de vânătoare cu părul scurt și urechile mari și blege; prepelicar. (< fr. braque, germ. Bracke)
BRAC2 s. n. rest, rămășiță; deșeu (de hârtie). (< rus. brak)
brac (bracuri), s. n. – Rest, rămășiță bună de aruncat. Germ. Brack, în parte prin pol., rut., rus. brak (DAR). – Der. brăcui, vb. (a da la o parte, a arunca ceva nefolositor; a lua caimacul, a lua tot ce e mai bun).
BRAC1 ~ci m. Rasă de câini mari, cu urechile lăsate în jos și cu părul scurt, folosiți, mai ales, la vânatul de prepelițe și de potârnichi; prepelicar. 2) Câine din această rasă. /<fr. braque
BRAC2 ~uri n. Deșeuri rezultate la fabricarea hârtiei. /<rus. brak
brac m. un fel de prepelicar sau copoiu cu părul lins. [V. braică].
brac n. 1. grămadă netrebnică: pe când luna strălucește peste a tomurilor bracuri EM.; 2. animal sau lucru de lepădat: cal de brac, prost. [Nemț. BRACK].
1) brac n., pl. urĭ (rus. brak, germ. brack, adică „bruch”, sfărmătură). Ciuruc, lucru prost: aceștĭ caĭ ĭs niște bracurĭ, marfa asta-ĭ brac.
*3) brac m. (fr. braque, d. vgerm. braccho, de unde și it. bracco). Un fel de cîne de vînat cu păru scurt și cu urechile cam blegĭ. V. braĭcă și barac.
2) brac n. V. vraf.
vraf n., pl. urĭ (vsl. vrahŭ, treĭerare, morman. V. vrașilă, vrășulesc, răvășesc și hraĭ). Grămadă, morman (de grîŭ adunat la steajăr, la paru ariiĭ). Grămadă confuză (nu teanc): vrafurĭ de hîrtiĭ, de cărțĭ. – În nord vrav și (pin confuziune cu brac 1) și brac: bracurĭ de cărțĭ. În Ban. vraŭ. V. claĭe, clit.
BRAC s. (ZOOL.) 1. prepelicar, (Transilv.) vișlă. (~ este un cîine de vînătoare.) 2. brac englez = poanter. (~ este un cîine de vînătoare).
BRAC s. sfărîmătură, (reg.) fărîmătură. (~ dintr-un obiect.)
BRAČ, ins. în E M. Adriatice, în largul coastei Dalmației, la SV de Split. Supr.: 3962; c. 15 mii loc. Oraș pr.: Supetar. Relief de platou carstic cu alt. max. de 778 m. Vegetație mediteraneană cu pin de Alep, măslini și vii. Expl. de marmură.
BRAC, -E cf. subst. brac „cal reformat” < ucr. бpaк, și subst. brace „ismene” < lat. braccae 1. Bracea s. (17 B III 580); Brăcea Ion, vecin (ib. 54). 2. Brăcan t. 3. Brăcău, C., act. 4. Brăcoasa (17 B II 247). 5. Brăcar D., din Săcueni, 1778 (BCI XI 79); -u 1720 (ib. 68). 6. Prob *Brăcic > Brâcicoae Mic (16 A I 535); cf. și subst. brăcie – brăcire.

brac dex

Intrare: brac (câine; -ci)
brac câine; -ci substantiv masculin
Intrare: brac (rest; -uri)
brac rest; -uri substantiv neutru
Intrare: Brac
Brac
Brace
Intrare: Brač
Brač