bort definitie

3 intrări

22 definiții pentru bort

bórt sn [At: DN2 / Pl: ~uri / E: fr bort] Diamant brut de calitate inferioară, întrebuințat ca abraziv.
borț1 sn [At: ISPIRESCU, L. 120 / V: (reg) bârță sf / Pl: ~uri / E: nct] (Atm; pop) Pântecele femeii gravide.
borț2 sm vz boarță
BORT s. n. Diamant brut cu structură fibroasă și cu luciu, întrebuințat ca abraziv. – Din fr. bort.
BORȚ, borțuri, s. n. (Reg.) Pântecele femeii gravide. – Et. nec.
BORT s. n. Diamant brut cu structură fibroasă și cu luciu, întrebuințat ca abraziv. – Din fr. bort.
BORȚ, borțuri, s. n. (Reg.) Pântecele femeii gravide. – Et. nec.
BORT s. n. Diamant cu structură fibroasă și cu luciu întrebuințat ca abraziv. – Fr. bort.
BORȚ, borțuri, s. n. (Reg.) Pântecele umflat al femeii însărcinate.
bort s. n.
borț (reg.) s. n., pl. bórțuri
bort s. n.
borț s. n., pl. bórțuri
BORT s.n. Diamant de calitate inferioară, folosit la șlefuit sau la perforat. [Pl. -turi. / cf. fr. bort, germ. Bort].
BORT s. n. diamant de calitate inferioară pentru șlefuit sau perforat. (< fr. bort)
borț (bórțuri), s. n. – Burtă, pîntece, mai ales cel al femeilor însărcinate. Creație expresivă, bazată pe de o parte pe consonanța brf, blf, care indică ideea de „masă moale sau flască” (cf. bîrfi, bolfă), și pe de alta pe rădăcina expresivă borh- (ghiorț-), care exprimă zgomotul ghiorțăiturilor. Se știe că „în general, numele date abdomenului sînt de origine obscură” (Meillet-Ernout, abdomen); în acest caz, pare să fi servit drept punct de plecare ideea de „zgomot al mațelor”, ca în burduf și burdihan (pentru imaginea de „masă moale” = „pîntece”, cf. burfă). În pofida oscilațiilor multor filologi, nu este posibilă să se despartă borț de burtă, s. f. (pîntece), care este un sing. regresiv, format de la pl. borți, burți. Totuși, DAR consideră îndoielnică această relație, și sugerează pentru borț o der. de la alb. bark, la o rădăcină indo-europeană *bher- „a duce” (cf. Meyer 27). După Densusianu, GS, I, 350, rădăcina burd- (de la burduf) s-a contaminat probabil cu bute; Pascu, Arch. Rom., VII, 566, pleacă de la bg. tărbuch, a cărui legătură cu rom. pare îndoielnică. Giuglea, Dacor., IV, 1554, pune în legătură pe burtă cu gr. ßαρύτηζ; în vreme ce Diculescu 177 (urmat de Gamillscheg, Rom. Germ., II, 260), se gîndește la got. sau gepidicul baurthei (› germ. Bürde „greutate, povară”), sau la dan. bür „sînul mamei” (cf. burduf). În sfîrșit, Lahovary 319 consideră cuvîntul ca fiind anterior epocii indo-europene, pe cînd Rohlfs, Differenzierung, 24, continuă să-l considere „obscur”. Este cuvînt general folosit, cu excepția Trans. de Nord (ALR, 42). Der. borțoi, s. m. (Banat, piatră, bolovan); borțos, adj. (burtos); borțoșa, vb. (a lăsa grea; în Arg., a înrăutăți, a ieși prost); îmborțoșa, vb. (a se îngrășa; Arg., a ieși prost); burtă, s. f. (pîntece; convexitate); burtăverde, s. m. (burghez, materialist, epicurian); burtos, adj. (pîntecos). Bg. burta provine din rom. (Candrea, Elemente, 407; Capidan, Raporturile, 226).
BORT n. Diamant de calitate inferioară, folosit ca abraziv. /<fr. bort
BORȚ ~uri f. pop. Pântece de femeie gravidă. /Orig. nec.
borț n. burtă mare (din sarcină): cu borțul la gură ISP. [Singular refăcut din pl. borți = burți].
borț n., pl. urĭ (din borțos). Munt. Triv. Pîntece mare (la femeile grávide).
BORT (< fr. {i}) s. n. Varietate de diamant translucid, puternic colorat, cu luciu gras, cristalizat sub formă de concrețiuni neregulate sau ca granule sferice cu structură radială, fibroasă și numeroase imperfecțiuni (din care cauză nu este folosit ca piatră prețioasă). Este utilizat la fabricarea sapelor de foraj și a uneltelor pentru prelucrarea metalelor.
BORȚ. subst. cf. borțos. 1. Borțul (Glos; 17 B III 157). 2. Borțea, St. (Olt). 3. Borțoiul, Ioan (17 B I 292, IV 192). 4. Borțog (17 B III 379). 5. Borțun (17 B I 186, III 285).

bort dex

Intrare: borț
borț substantiv neutru
Intrare: bort
bort substantiv neutru
Intrare: Borț
Borț