bont2, boántă a [At: ODOBESCU, ap. TDRG / Pl: ~nți, boante / E: nct] 1 Fără vârf. 2 Cu vârful tocit. 3 (D. degete și membre) Scurt și gros. 4 (D. membre) Ciung. 5 (D. oameni) Gras.

bont1 sn [At: ALECSANDRI, T. 1618 / V: bunt / Pl: ~uri / E: pn bont, bunt] (Mol; înv) Răzvrătire.

bonti vt [At: DEX2 / Pzi: ~tesc / E: bont2] A teși muchiile unui obiect, dându-i formă cilindrică.

BONT, BOÁNTĂ, bonți, boante, adj. Fără vârf, cu vârful retezat, tocit, rupt. ♦ (Despre degete, mâini, picioare etc.) Scurt și gros. – Et. nec.

BONTÍ, bontesc, vb. IV. Tranz. A teși muchia unui obiect, dându-i o formă cilindrică. – Din bont.

BONT, BOÁNTĂ, bonți, boante, adj. Fără vârf, cu vârful retezat, tocit, rupt. ♦ (Despre degete, mâini, picioare etc.) Scurt și gros. – Et. nec.

BONTÍ, bontesc, vb. IV. Tranz. A teși muchia unui obiect, dându-i o formă cilindrică. – Din bont.

BONT2, BOÁNTĂ, bonți, boante, adj. 1. Fără vîrf; ciuntit, turtit, retezat, tocit. Cu un creion roșu, bont, mîzgălisem toată coperta unui roman. SAHIA, U.R.S.S. 118. Cîinii cîrni, cu botul de tot bont, care se numesc mopși... ODOBESCU-SLAVICI, la TDRG. 2. (Despre mîini, picioare etc.) Scurt și gros. Degetele, boante și groase ca niște cîrnăciori, ale perceptorului erau mînjite cu pete de cerneală. PAS, L. I 20. Da cu picioarele lui boante în văzduh, ca să se apere [de cîini]. D. ZAMFIRESCU, R. 89.

BONT, BOÁNTĂ, bonți, boante, adj. Fără vârf; ciuntit, retezat. ♦ (Despre degete, mâini, picioare etc.) Scurt și gros.

bont1 adj. m., pl. bonți; f. boántă, pl. boánte

bontí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. bontésc, imperf. 3 sg. bonteá; conj. prez. 3 să bonteáscă

bont adj. m., pl. bonți; f. sg. boántă, pl. boánte

bontí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. bontésc, imperf. 3 sg. bonteá; conj. prez. 3 sg. și pl. bonteáscă

Bont ≠ ascuțit

BONT boántă (bonți, boánte) 1) Care are vârful rotunjit sau retezat; cu vârful tocit. 2) (despre degete, mâini, picioare) Care este scurt și gros. /Orig. nec.

bont a. ciuntit. ║ n. 1. pl. boante, mâini ciuntite: cu boantele desfășă copilul ISP. [Formă nazalizată din but, trunchiu, ca ciont din ciot].

1) bont V. bunt.

2) bont, boántă adj. (var. din cĭont orĭ poate înrudit cu germ. butt, ol. but, de unde și fr. bot, bont, tocit. Cp. cu but 1). Vest. Cĭunt: mînĭ boante. Fără vîrf, tocit: săgeată boantă. S.n., pl. e. Mînă boantă orĭ picĭor bont.

bont, adj., s.n. – 1. (adj.) Ciunt, fără vârf; tocit, rupt. 2. (s.n.) Sul. 3. (s.n.) Legătură de fân. ♦ Sensurile 2 și 3 sunt atestate doar în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT, 2010). ♦ (onom.) Bont, nume de familie (12 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). – Et. nec. (MDA); probabil forma nazalizată din but „trunchi” (Șăineanu, NDU).

bont, boantă, adj. – Ciunt, fără vârf; tocit, rupt. – Probabil forma nazalizată din but „trunchi” (NDU).