bont definitie

24 definiții pentru bont

bont2, boántă a [At: ODOBESCU, ap. TDRG / Pl: ~nți, boante / E: nct] 1 Fără vârf. 2 Cu vârful tocit. 3 (D. degete și membre) Scurt și gros. 4 (D. membre) Ciung. 5 (D. oameni) Gras.
bont1 sn [At: ALECSANDRI, T. 1618 / V: bunt / Pl: ~uri / E: pn bont, bunt] (Mol; înv) Răzvrătire.
bonț sn [At: STANCU, D. / Pl: ~uri / E: nct] (Reg) 1 Vârf. 2 Sfârc.
BONT, BOÁNTĂ, bonți, boante, adj. Fără vârf, cu vârful retezat, tocit, rupt. ♦ (Despre degete, mâini, picioare etc.) Scurt și gros. – Et. nec.
BONT, BOÁNTĂ, bonți, boante, adj. Fără vârf, cu vârful retezat, tocit, rupt. ♦ (Despre degete, mâini, picioare etc.) Scurt și gros. – Et. nec.
BONT2, BOÁNTĂ, bonți, boante, adj. 1. Fără vîrf; ciuntit, turtit, retezat, tocit. Cu un creion roșu, bont, mîzgălisem toată coperta unui roman. SAHIA, U.R.S.S. 118. Cîinii cîrni, cu botul de tot bont, care se numesc mopși... ODOBESCU-SLAVICI, la TDRG. 2. (Despre mîini, picioare etc.) Scurt și gros. Degetele, boante și groase ca niște cîrnăciori, ale perceptorului erau mînjite cu pete de cerneală. PAS, L. I 20. Da cu picioarele lui boante în văzduh, ca să se apere [de cîini]. D. ZAMFIRESCU, R. 89.
BONT1 s. n. v. bunt.
BONȚ, bonțuri, s. n. (Regional) Vîrf, colț. Iarba nu și-a scos bonțul afară. STANCU, D. 121. ♦ Sfîrc. înfofolite în resturile cămășii lui Uie, fetițele [nou născute] caută bonțurile țîțelor. STANCU, D. 200.
BONT, BOÁNTĂ, bonți, boante, adj. Fără vârf; ciuntit, retezat. ♦ (Despre degete, mâini, picioare etc.) Scurt și gros.
BONȚ, bonțuri, s. n. (Reg.) Vârf, colț. ♦ Sfârc.
bont1 adj. m., pl. bonți; f. boántă, pl. boánte
bont2 s. n., pl. bónturi
bont adj. m., pl. bonți; f. sg. boántă, pl. boánte
BONT s. v. răscoală, răsculare, răzmeriță, răzvrătire, rebeliune, revoltă.
Bont ≠ ascuțit
BONT boántă (bonți, boánte) 1) Care are vârful rotunjit sau retezat; cu vârful tocit. 2) (despre degete, mâini, picioare) Care este scurt și gros. /Orig. nec.
bont a. ciuntit. ║ n. 1. pl. boante, mâini ciuntite: cu boantele desfășă copilul ISP. [Formă nazalizată din but, trunchiu, ca ciont din ciot].
1) bont V. bunt.
2) bont, boántă adj. (var. din cĭont orĭ poate înrudit cu germ. butt, ol. but, de unde și fr. bot, bont, tocit. Cp. cu but 1). Vest. Cĭunt: mînĭ boante. Fără vîrf, tocit: săgeată boantă. S.n., pl. e. Mînă boantă orĭ picĭor bont.
bunt și bont m., pl. urĭ (rut. bont, revoltă, d. germ. bund, alianță, coalĭțiune. V. bandă). Rar. Azĭ. Revoltă. V. zaveră.
bont s. v. RĂSCOALĂ. RĂSCULARE. RĂZMERIȚĂ. RĂZVRĂTIRE. REBELIUNE. REVOLTĂ.
bont, adj., s.n. – 1. (adj.) Ciunt, fără vârf; tocit, rupt. 2. (s.n.) Sul. 3. (s.n.) Legătură de fân. ♦ Sensurile 2 și 3 sunt atestate doar în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT, 2010). ♦ (onom.) Bont, nume de familie (12 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). – Et. nec. (MDA); probabil forma nazalizată din but „trunchi” (Șăineanu, NDU).
bont, boantă, adj. – Ciunt, fără vârf; tocit, rupt. – Probabil forma nazalizată din but „trunchi” (NDU).
BONT, adj. 1. Bontul, rumîn, 1625 (RA II 233). 2. Bonte (Dm; Isp VI2); -a (Dm; Ștef; Paș; Isp IV2); Bont (eni, ești tt. (Cat; Ștef). 3. Boant/a, ard., 1722 (Paș); -ă, G., act. 4. Bonta b. (Dm); – m-re (16 B IV 442). 5. Bontaș fam. (Isp II1, V2); 6. Bontăș (Bîr I; Arh; Sd V 25). 7. Bont/ica b. (Ștef); -ilă, G., act. 8. Bontuș, V. (Răc 11, 28). Pentru etim.: Bil-Albescu < ung. bontó „desfăcător” și Ghibănescu < rus. бунт „revoltă” (Isp IV2); pentru formele 5 – 8 cf. adj. bonta „rebel” (DLR).

bont dex

Intrare: bont (adj.)
bont adj. adjectiv
Intrare: bont (s.n.; -uri)
bont s.n.; -uri substantiv neutru
Intrare: bonț
bonț substantiv neutru
Intrare: Bont
Bont