boncăluit definitie

2 intrări

20 definiții pentru boncăluit

boncăluí vir [At: H. I, 99 / Pzi: -esc / E: nct] 1-2 (D. cerbi și bovine) A scoate sunete specifice rasei în perioada de rut Si: a boncăi (1). 3-4 A boncăi (2). 5-6 (D. oameni) A urla. 7-8 (D. oameni) A mormăi.
boncăluít sn [At: SADOVEANU, V. F. 31 / Pl: ~uri / E: boncălui] 1-4 Boncăluire (1-4). 5 Răget specific, scos de cerbi și bovine în perioada de rut. 6 (La cerbi) Perioadă de rut. 7 (Fig) Sunet prelung emis de un instrument de suflat.
BONCĂLUÍ, pers. 3 boncăluiește, vb. IV. Refl. și intranz. (Despre cerbi și alte erbivore mari) A scoate strigăte specifice rasei în perioada de rut; a boncăi. – Et. nec.
BONCĂLUÍT s. n. Faptul de a boncălui; răget, strigăt specific scos de cerbi și de alte erbivore în perioada de rut. ♦ Fig. Sunet prelung emis de unele instrumente de suflat. – V. boncălui.
BONCĂLUÍ, pers. 3 boncăluiește, vb. IV. Refl. și intranz. (Despre cerbi și alte erbivore mari) A scoate strigăte specifice rasei în perioada de rut; a boncăi. – Et. nec.
BONCĂLUÍT s. n. Faptul de a boncălui; răget, strigăt specific scos de cerbi și de alte erbivore în perioada de rut. ♦ Fig. Sunet prelung emis de unele instrumente de suflat. – V. boncălui.
BONCĂLUÍ, boncăluiesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre unele animale) A scoate mugete sau răgete puternice, prelungi și plîngătoare. Ici-colo boncăluiesc vițeii, lingîndu-și boturile moi și umede, dornici de ugerele pline ale vacilor. CAMILAR, TEM. 43. S-a aflat de la starostele Nechifor și de la alți vînători vechi că cerbii au boncăluit mai devreme în ist-an. SADOVEANU, F. J. 426. Numai iată ce aude Harap-Alb un muget înădușit: cerbul venea boncăluind. CREANGĂ, P. 225. 2. (Despre oameni) A produce sunete asemănătoare cu un muget. Afanasie puse la gură cornul răsucit de bou și boncălui cu bătăi grăbite de limbă. SADOVEANU, J. 178.
BONCĂLUÍT s. n. 1. Faptul de a boncălui. Răget prelung și puternic. De departe, de la imașuri, veni o clipă, în înserarea limpede, un boncăluit înăbușit de taur. SADOVEANU, O. I 287. Boncăluitul juncii l-am auzit... aproape deslușit. SADOVEANU, V. F. 31. 2. Fig. Sunet prelung, produs din bucium, din buhai sau din corn. Cîntase a treia oară cucoșii cînd porni, în mijlocul satului, boncăluitul buciumului de cireș. SADOVEANU, O. I 57. – Variantă: boncălăít (ANGHEL, PR. 109) s. n.
BONCĂLUÍ, boncăluiesc, vb. IV. Refl. și intranz. A scoate mugete sau răgete puternice, prelungi (în timpul împerecherii).
BONCĂLUÍT s. n. Faptul de a boncălui. ♦ Răget prelung și puternic. ♦ Sunet prelung produs de bucium, de buhai2 sau de corn.
boncăluí (a ~) vb., ind. prez. 3 sg. boncăluiéște, imperf. 3 sg. boncăluiá; conj. prez. 3 să boncăluiáscă
boncăluít s. n.
boncăluí vb., ind. prez. 3 sg. boncăluiéște, imperf. 3 sg. boncăluiá; conj. prez. 3 sg. și pl. boncăluiáscă
boncăluít s. n.
BONCĂLUÍ vb. v. boncăi.
BONCĂLUÍT s. v. boncănit.
A BONCĂLUÍ ~iéște intranz. (despre animale erbivore mari) A rage prelung, chemător și puternic (în perioada de rut, în timpul unei lupte etc.). /Orig. nec.
boncă(lu)ì v. Mold. 1. a rage: cerbul venia boncăluind CR.; 2. a scânci (de copii). [Ceh. BUNKATI, a mormăi].
BONCĂLUI vb. a boncăi, (reg.) a rîncăi, a rîncălui. (Cerbul ~ în timpul rutului.)
BONCĂLUIT s. boncănit. (~ unor animale în perioada rutului.)

boncăluit dex

Intrare: boncălui
boncălui verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
Intrare: boncăluit
boncăluit substantiv neutru