blestemá [At: COD. VOR. 124/12 / V: -tăma, blăstăma, blăs- / Pzi: blestém (A: blés-) / E: ml *blastimare] 1 vi (Înv) A huli. 2 vt (Înv) A înjura. 3 vt (a) A invoca abaterea nenorocirii asupra cuiva. 4 vt (a) (C. este Dumnezeu) A sorti pe cineva nenorocirii. 5-6 vt (C. e momentul întâmplării unei nenorociri) A-și aminti cu durere (sau mânie). 7 vr (Înv) A se jura. 8-9 vtr (Înv) A jura sau a face pe cineva să jure. BLESTEMÁ, bléstem,
vb. I.
Tranz. A rosti un blestem. ♦
Intranz. A înjura, a ocărî, a huli. [
Prez. ind. acc. și: blestém] –
Lat. pop. blastimare (= blasphemare).
BLESTEMÁ, bléstem,
vb. I.
Tranz. A invoca urgia divinității împotriva cuiva. ♦
Intranz. A înjura, a ocărî, a huli.[
Prez. ind. acc. și: blestém] –
Lat. pop. blastimare (= blasphemare).
BLESTEMÁ, bléstem,
vb. I.
1. Tranz. (Și în forma populară blăstăma) A spune, a rosti, a exprima un blestem împotriva cuiva (
v. afurisi); a invoca abaterea unei nenorociri asupra cuiva. În «Venere și Madonă» poetul învinuiește, blestemă pe iubita sa. GHEREA, ST. CR. I 143. Plimbă-se călugării, Blestemîndu-și părinții, De ce i-au călugărit Și nu i-au căsătorit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 217. ◊ (Urmat de propoziții secundare arătînd felul nenorocirii) Împărăteasa își blăstămă fata ca să se facă pasăre verde și nouă ani să trăiască în codru. BOTA, P. 105. ◊
Absol. Femeile au început să țipe, să ocărască și să blesteme. PAS, L. I 31. ◊
Refl. reciproc. Hai să ne blăstămăm, și care dintre noi amîndoi a fi mai meșter, acela să ieie banii! CREANGĂ, P. 58.
2. Intranz. A înjura, a ocărî cu vorbe urîte, a rosti vorbe de hulă; a huli. Femeia blestema de ciudă... mai ales că și pruncul plîngea în leagăn. CAMILAR, TEM. 82. ◊
Tranz. (Cu privire la un moment din viață, la viață, soartă etc.) A cîrti, a se revolta împotrivă-i. Viața nu-mi blestem Și nici moartea nu mi-o chem. MACEDONSKI, O. I 39.
3. Prez. ind. accentuat și: blestem. –
Prez. ind. pers. 3 și: blesteamă (GHEREA, ST. CR. I 143). – Variante: (popular)
blăstămá, blástăm și blăstăm,
blăstemá vb. I
BLESTEMÁ, bléstem,
vb. I.
Tranz. A exprima un blestem împotriva cuiva. ♦
Intranz. A înjura, a ocărî; a huli. ♦ A cârti, a se revolta împotriva vieții, a soartei etc. [
Prez. ind. acc. și: blestém] –
Lat. *blastemare (< blasphemare).
blestemá (a ~) vb.,
ind. prez. 3 bléstemă/blestémă
blestemá vb., ind. prez. 1 bléstem/blestém, 3 sg. și pl. bléstemă/blestémă BLESTEMÁ vb. v. excomunica. A blestema ≠ a binecuvânta blestemá (-m, -át), vb. –
1. A huli, a ocărî. –
2. (
Refl.) A face jurămînt, a se jura. –
3. A vorbi de rău, a ponegri, a defăima. –
Var. blăstăma, blăstema.
Mr. blastim,
megl. bl’astim.
Lat. *blastēmāre,
der. de la blasphemāre (Pușcariu 205; Meyer, Alb. St., IV, 27; REW 1155; Candrea-Dens., 162; DAR);
cf. sp. lastimar, care atestă existența formei
lat. vulg., cu t în loc de f;
v. și
it. biasimare,
fr. blâmer.
Der. blestem,
s. n. (blestemare, afurisire), care pare a fi un
der. postverbal, dar pe care Pascu, I, 52, îl consideră un
der. de la
lat. *blastemium (în loc de blasphemium); blestemat,
adj. (ticălos, afurisit; bandit; potlogar); blestemățesc,
adj. (infam); blestemățește,
adv. (
înv., în chip mizerabil); blestemăți,
vb. (a ajunge rău); blestemăție,
s. f. (acțiune reprobabilă, în general).
A BLESTEMÁ bléstem 1. tranz. A supune unui blestem; a condamna la nenorocire. 2. intranz. A rosti blesteme la adresa cuiva. /<lat. blastemare blestemà v.
1. a rosti vorbe rele și injurioase împotriva cuiva;
2. a chema asupra cuiva urgia cerului: blestemul părinților dărapănă casele fiilor. [Mold.
blastăm = lat. vulg. BLASTEMARE, clasic BLASPHEMARE].
BLESTEMA vb. 1. (BIS.) a afurisi, a anatemiza, a excomunica, (pop.) a oropsi, (înv.) a lepăda, a procleți. (Papa l-a ~.) 2. a se afurisi, (pop.) a se jura. (Se ~ că nu minte.)