Dicționare ale limbii române

11 definiții pentru blestemăție

blestemățíe sf [At: N. COSTIN, ap. LET. II, 128/37 / Pl: ~ii / E: blestemat + -ie] (Pfm) 1 Ticăloșie. 2 Depravare.
BLESTEMĂȚÍE, blestemății, s. f. (Pop.) Purtare, faptă de om blestemat. ♦ Depravare. – Blestemat + suf. -ie.
BLESTEMĂȚÍE, blestemății, s. f. Purtare, faptă de om blestemat. ♦ Depravare. – Blestemat + suf. -ie.
BLESTEMĂȚÍE, blestemății, s. f. (Și în forma populară blăstămăție) Calitate sau (mai ales) purtare, faptăi de om blestemat; mișelie, infamie, ticăloșie; situație care decurge din asemenea fapte. Nu avusese nimeni... curajul să-i spună despre nemaipomenita blestemăție a derbedeilor. PAS, Z. I 49. De cînd sînt n-am văzut asemenea blăstămăție. SADOVEANU, N. F. 33. Să fi văzut ce blăstămăție... era în casă: fereștile sparte, soba dărîmată, smocuri de păr smuls din cap. CREANGĂ, A. 113. Așa-numitele lor blăstămății erau niște copilării, cu toată libertatea vorbelor cu care le-mbrăcau. EMINESCU, N. 98. ♦ Vorbă urîtă, injurioasă. N-avem poftă să ascultăm blestemățiile tuturor cioflingarilor. PAS, L. I 152. – Variantă: (popular) blăstămățíe s. f.
BLESTEMĂȚÍE, blestemății, s. f. Purtare, faptă de om blestemat (1); ticăloșie, infamie. – Din blestemat + suf. -ie.
blestemățíe (pop.) s. f., art. blestemățía, g.-d. art. blestămățíei; pl. blestemățíi, art. blestemățíile
blestemățíe s. f., art. blestemățía, g.-d. art. blestemățíei: pl. blestemățíi, art. blestemățíile
BLESTEMĂȚÍE s. v. abjecție, fărădelege, infamie, josnicie, mișelie, mârșăvie, nelegiuire, nemernicie, netrebnicie, ticăloșie.
blestemăție f. 1. faptă de om blestemat; 2. mișelie, păcătoșie.
*blăstămățíe (est) și blestemățíe (vest) f. (d. blăstămat). Nelegĭuire, faptă rea: lăsați-vă de blăstămățiĭ!
blestemăție s. v. ABJECȚIE. FĂRĂDELEGE. INFAMIE. JOSNICIE. MIȘELIE. MÎRȘĂVIE. NELEGIUIRE. NEMERNICIE. NETREBNICIE. TICĂLOȘIE.

blestemăție definitie

blestemăție dex

Intrare: blestemăție
blestemăție substantiv feminin