blestém sn [At: COD. VOR. 125/1 / V: -tăm, blăs-, blăstăm / A și: blés- / Pl: ~e, -uri (Mol; înv) blăstămi / E: blestema] 1-2 Invocare a unei nenorociri (sau a mâniei divine) împotriva cuiva. 3-4 Nenorocire adusă de blestem (1-2) Cf afurisenie, anatemă. 5 (Îs) Carte de -e Carte de afurisanie. 6 (Pfm; im; îe) A-și face ~ cu (sau de) cineva A supăra. 7 (Îae) A-și bate joc.

blestemá [At: COD. VOR. 124/12 / V: -tăma, blăstăma, blăs- / Pzi: blestém (A: blés-) / E: ml *blastimare] 1 vi (Înv) A huli. 2 vt (Înv) A înjura. 3 vt (a) A invoca abaterea nenorocirii asupra cuiva. 4 vt (a) (C. este Dumnezeu) A sorti pe cineva nenorocirii. 5-6 vt (C. e momentul întâmplării unei nenorociri) A-și aminti cu durere (sau mânie). 7 vr (Înv) A se jura. 8-9 vtr (Înv) A jura sau a face pe cineva să jure.

BLESTÉM, blesteme, s. n. Invocare a urgiei divinității împotriva cuiva; nenorocire a cuiva pusă pe seama furiei divine. ♦ (În basme și legende) Vrajă căzută asupra cuiva sau a ceva. [Acc. și: bléstem] – Din blestema (derivat regresiv).

BLESTEMÁ, bléstem, vb. I. Tranz. A rosti un blestem. ♦ Intranz. A înjura, a ocărî, a huli. [Prez. ind. acc. și: blestém] – Lat. pop. blastimare (= blasphemare).

BLESTÉM, blesteme, s. n. Invocare a urgiei divinității împotriva cuiva; nenorocire a cuiva pusă pe seama furiei divine. [Acc. și: bléstem] – Din blestema (derivat regresiv).

BLESTEMÁ, bléstem, vb. I. Tranz. A invoca urgia divinității împotriva cuiva. ♦ Intranz. A înjura, a ocărî, a huli.[Prez. ind. acc. și: blestém] – Lat. pop. blastimare (= blasphemare).

BLESTÉM, blesteme, s. n. (Și în forma populară blăstăm) Imprecație (legată de credințele superstițioase) prin care se invocă abaterea unei nenorociri asupra unui adversar. [Asupritorii] împovărați de slăvi și de steme, De ură ferecată-n blesteme. DEȘLIU, G. 37. Așternută la prima furie, era o scrisoare fulgerătoare, plină de învinuiri și blesteme. BART, E. 241. ◊ Expr. A-și face blestem cu (sau de) cineva = a se purta rău cu cineva, a chinui, a maltrata. Acum cred că nu ți-i mai face blăstăm cu mine, mi-i da drumul... că tare mare treabă mai am. CREANGĂ, P. 314. ♦ (În basme și legende) Vrajă căzută asupra unui lucru. Un blestem ce-apasă pe codru Schimbatu-i-a-n piatră și iască [pe cavaleri]. BENIUC, V. 85. – Accentuat și: bléstem. – Pl. și: blestemuri (GHEREA, ST. CR. II 279). – Variante: (popular) blăstăm, blăstém s. n.

BLESTEMÁ, bléstem, vb. I. 1. Tranz. (Și în forma populară blăstăma) A spune, a rosti, a exprima un blestem împotriva cuiva (v. afurisi); a invoca abaterea unei nenorociri asupra cuiva. În «Venere și Madonă» poetul învinuiește, blestemă pe iubita sa. GHEREA, ST. CR. I 143. Plimbă-se călugării, Blestemîndu-și părinții, De ce i-au călugărit Și nu i-au căsătorit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 217. ◊ (Urmat de propoziții secundare arătînd felul nenorocirii) Împărăteasa își blăstămă fata ca să se facă pasăre verde și nouă ani să trăiască în codru. BOTA, P. 105. ◊ Absol. Femeile au început să țipe, să ocărască și să blesteme. PAS, L. I 31. ◊ Refl. reciproc. Hai să ne blăstămăm, și care dintre noi amîndoi a fi mai meșter, acela să ieie banii! CREANGĂ, P. 58. 2. Intranz. A înjura, a ocărî cu vorbe urîte, a rosti vorbe de hulă; a huli. Femeia blestema de ciudă... mai ales că și pruncul plîngea în leagăn. CAMILAR, TEM. 82. ◊ Tranz. (Cu privire la un moment din viață, la viață, soartă etc.) A cîrti, a se revolta împotrivă-i. Viața nu-mi blestem Și nici moartea nu mi-o chem. MACEDONSKI, O. I 39. 3. Prez. ind. accentuat și: blestem. – Prez. ind. pers. 3 și: blesteamă (GHEREA, ST. CR. I 143). – Variante: (popular) blăstămá, blástăm și blăstăm, blăstemá vb. I

BLESTÉM, blesteme, s. n. Imprecație (legată de credințele superstițioase) prin care se invocă abaterea unei nenorociri asupra cuiva. ♦ (În basme și legende) Vrajă căzută asupra unui lucru. [Acc. și: bléstem] – Postverbal al lui blestema.

BLESTEMÁ, bléstem, vb. I. Tranz. A exprima un blestem împotriva cuiva. ♦ Intranz. A înjura, a ocărî; a huli. ♦ A cârti, a se revolta împotriva vieții, a soartei etc. [Prez. ind. acc. și: blestém] – Lat. *blastemare (< blasphemare).

blestém s. n., pl. blestéme

blestemá (a ~) vb., ind. prez. 3 bléstemă/blestémă

blestém s. n., pl. blestéme

blestemá vb., ind. prez. 1 bléstem/blestém, 3 sg. și pl. bléstemă/blestémă

BLESTÉM s. 1. imprecație, ocară, (livr.) maledicție. (Poeziile lui conțin multe ~.) 2. v. excomunicare.

BLESTÉM s. v. calamitate, catastrofă, dezastru, flagel, grozăvie, năpastă, nenorocire, pacoste, potop, prăpăd, pustiire, sinistru, urgie.

BLESTEMÁ vb. v. excomunica.

A blestema ≠ a binecuvânta

blestemá (-m, -át), vb. – 1. A huli, a ocărî. – 2. (Refl.) A face jurămînt, a se jura. – 3. A vorbi de rău, a ponegri, a defăima. – Var. blăstăma, blăstema. Mr. blastim, megl. bl’astim. Lat. *blastēmāre, der. de la blasphemāre (Pușcariu 205; Meyer, Alb. St., IV, 27; REW 1155; Candrea-Dens., 162; DAR); cf. sp. lastimar, care atestă existența formei lat. vulg., cu t în loc de f; v. și it. biasimare, fr. blâmer. Der. blestem, s. n. (blestemare, afurisire), care pare a fi un der. postverbal, dar pe care Pascu, I, 52, îl consideră un der. de la lat. *blastemium (în loc de blasphemium); blestemat, adj. (ticălos, afurisit; bandit; potlogar); blestemățesc, adj. (infam); blestemățește, adv. (înv., în chip mizerabil); blestemăți, vb. (a ajunge rău); blestemăție, s. f. (acțiune reprobabilă, în general).

BLESTÉM ~e n. 1) Invocare a urgiei divine asupra cuiva; imprecație. 2) Cuvinte prin care se invocă abaterea unei nenorociri asupra cuiva; imprecație; maledicție. 3) Rău fatal, pus pe seama furiei divine, care se pare că planează în permanență deasupra cuiva; maledicție. /v. a blestema

A BLESTEMÁ bléstem 1. tranz. A supune unui blestem; a condamna la nenorocire. 2. intranz. A rosti blesteme la adresa cuiva. /<lat. blastemare

blestem n. 1. chemarea urgiei divine pe capul cuiva și vorba prin care se urează rău și nefericire; 2. soarta rea de care nu se pcate scăpa cineva: e un blestem; 3. vorbe prin care cineva sau ceva se scoate din turma credincioșilor: carte de blestem. [Abstras din blestema].

blestemà v. 1. a rosti vorbe rele și injurioase împotriva cuiva; 2. a chema asupra cuiva urgia cerului: blestemul părinților dărapănă casele fiilor. [Mold. blastăm = lat. vulg. BLASTEMARE, clasic BLASPHEMARE].

*blăstắm (est) și blestém (vest) n., pl. e (d. a blăstăma, ca și lat. pop. blastéma; fr. blâme, sp. pg. lástima). Invocarea urgiiĭ dumnezeĭștĭ contra cuĭva, ca: ardă-l focu, bată-l Dumnezeŭ saŭ (în glumă), bată-l norocu. Nenorocire de care nu poțĭ scăpa: e un blăstăm pe capu Jidanilor să n’aibă țară. – Vechi blăstem.

blestem- V. blăstăm-.

blestem s. v. CALAMITATE. CATASTROFĂ. DEZASTRU. FLAGEL. GROZĂVIE. NĂPASTĂ. NENOROCIRE. PACOSTE. POTOP. PRĂPĂD. PUSTIIRE. SINISTRU. URGIE.

BLESTEM s. 1. imprecație, ocară, (livr.) maledicție. (Poeziile lui conțin multe ~.) 2. (BIS.) afurisenie, afurisire, anatemă, excomunicare, (înv.) proclețenie, procleție. (A arunca ~ asupra cuiva.)

BLESTEMA vb. 1. (BIS.) a afurisi, a anatemiza, a excomunica, (pop.) a oropsi, (înv.) a lepăda, a procleți. (Papa l-a ~.) 2. a se afurisi, (pop.) a se jura. (Se ~ că nu minte.)

BLESTEM. Subst. Blestem, maledicție (livr.), blasfemie (livr.), anatemă, anatemizare, afurisenie, stigmatizare, înfierare (fig.), imprecație (livr.), urgisire (înv. și pop.), hulă (pop.), drăcuire; înjurătură, înjurare (rar), sudalmă, insultă, batjocură, ocară; defăimare, denigrare, ponegrire, profanare. Adj. Blestemat, stigmatizat, înfierat (fig.), urgisit (pop.), hulit, jignit, ofensat, defăimat, pîngărit. Vb. A blestema, a afurisi, a anatemiza (rar), a arunca blestemul pe capul cuiva, a-și face blestem cu cineva, a drăcui, a da pe cineva dracului; a înjura, a sudui (pop.), a huli (pop.), a ofensa, a insulta, a batjocori, a ocărî (pop.), a spune vorbe de ocară; a stigmatiza, a înfiera (fig.). V. batjocură, ceartă, defăimare, discreditare, impolitețe, ofensă, umilință.

BLESTÉM (< blestema) s. n. Invocație cu funcție de sancțiune, prin care se cheamă mînia sau urgia unei divinități asupra unei ființe sau obiect în scop de răzbunare ♦ B. divin = b. adresat de Dumnezeu perechii primordiale Adam și Eva, după înfruptarea din Pomul Cunoștinței, anulat apoi prin răscumpărarea săvîrșită de Hristos. ♦ (În basme și legende) Vrajă căzută asupra cuiva sau a ceva.

blestem v. imprecație.