blândețe definitie

14 definiții pentru blândețe

blândéțe sf [At: COD. VOR. 58 / V: (Mol) -ță, (înv) -eațe / Pl: (rar) -ți, (îvp) -eațe / E: blând + -ețe] 1 Purtare de om blând. 2 (D. animale) Calm în prezența omului. 3 (Fig) Atmosferă plăcută. 4 (Îe) Cu duhul -ții (sau -lor) Cu grijă și calm.
BLÂNDÉȚE s. f. Însușirea omului blând; purtare, vorbă de om blând. – Blând + suf. -ețe.
BLÂNDÉȚE s. f. Însușirea omului blând; purtare de om blând. – Blând + suf. -ețe.
BLÎNDÉȚE, (rar) blîndețe, s. f. (Și în forma blîndeță; în opoziție cu asprime) Calitatea de a fi blînd; purtare, vorbă blîndă, de om blînd. Se dusese pomina de blîndețele lui, pentru care și poporul îl numi Pătrașcu-vodă cel bun. ISPIRESCU, M. V. 3. O babă întîmpină pe fată cu blîndeță. CREANGĂ, P. 288. Ochii ei, de o întunecată blîndeță, aveau numai pentru el grijă și înțelegere. EMINESCU, N. 40. ◊ Loc. adv. (De obicei batjocoritor, la adresa celor ipocriți) Cu duhul blîndeței (sau, mai rar, blîndețelor) v. duh. ♦ (Concretizat, poetic) Persoană blajină. Mezina era o blîndeță bălaie, subțire ca o trestie. SADOVEANU, P. M. 238. – Variantă: blîndéță s. f.
BLÂNDÉȚE s. f. Însușirea de a fi blând; purtare, vorbă de om blând. – Din blând + suf. -ețe.
blândéțe s. f., art. blândéțea, g.-d. art. blândéții
blândéțe s. f., art. blândéțea, g.-d. art. blândéții
BLÂNDÉȚE s. bunătate, (livr.) mansuetudine, (rar) blajinătate, (reg.) bunete. (Om de o mare ~.)
Blândețe ≠ cruzime, ferocitate, răutate
BLÂNDÉȚE f. 1) Caracter blând. 2) Atitudine de om blând. [Art. blândețea; G.-D. blândeții] /<lat. blandities
blândețe f. calitatea celui blând. [Lat. BLANDITIES].
blîndéță (est) și -éțe (vest) f., pl. ețĭ (d. blînd). Calitatea de a fi blînd: a vorbi, a te apropia cu blîndeță.
BLÎNDEȚE s. bunătate, (livr.) mansuetudine, (rar) blajinătate, (reg.) bunețe. (Om de o mare ~.)
CONSILIO MELIUS VINCES QUAM IRACUNDIA (lat.) mai mult câștigi prin blândețe decât prin mânie – Publius Syrus, „Sententiae”, 129.

blândețe dex

Intrare: blândețe
blândețe substantiv feminin
blândețe