bitumen definitie

17 definiții pentru bitumen

bítum sn [At: ISTRATI-LONGINESCU, CH. 268 / V: (înv) -en, -ton / A și: bitum / Pl: ~uri / E: fr bitume] 1 Substanță neagră obținută prin oxidarea, la cald, a reziduurilor de petrol sau prin distilarea huilei. 2 Culoare brună strălucitoare, obținută amestecând bitumul (1) cu ulei de in și ceară. 3 (Înv) Procedeu de obținere a bitumului (1) din nisipuri și cărbuni bituminoși.
bitumén1 sn [At: DEX2 / Pl: ~e / E: ger Bitumen, lat bitumen] Material bogat în hidrocarburi provenit din transformarea, în condiții naturale, a cerii și a rășinii vegetale.
bitumén2 sn vz bitum
BITÚMEN, bitumene, s. n. Substanță organică formată dintr-un amestec de hidrocarburi naturale rezultat din transformarea în oxigen a resturilor de organisme depuse pe fundul bazinelor saline sărace. – Din germ. Bitumen, lat. bitumen.
BITÚMEN s. n. Material bogat în hidrocarburi, provenit din transformarea în condiții naturale a cerii și a rășinii de origine vegetală. – Din germ. Bitumen, lat. bitumen.
BITÚMEN s. m. Material bogat în hidrocarburi, provenit din transformarea, în condiții naturale, a cerii și a rășinii plantelor.
BITÚMEN s. n. Material bogat în hidrocarburi, provenit din transformarea, în condiții naturale, a cerii și a rășinii plantelor. – Germ. Bitumen (lat. lit. bitumen).
bitúmen s. n., pl. bitúmene
bitúmen s. n., pl. bitúmene
BITUMENE GAZOÁSE s. pl. v. gaze naturale.
BITÚMEN s.n. Material compus dintr-un amestec de hidrocarburi, provenit din transformarea naturală a rășinilor de plante și a cerii. [Pl. -nuri. / < lat. bitumen].
BITÚMEN s. n. material bogat în hidrocarburi, din transformarea naturală a rășinilor de plante și a cerii. (< lat. bitumen)
bitúmen s. n. – Material provenit din transformarea în condiții naturale a cerii și a rășinii vegetale. Lat. bitumen (sec. XIX). Cuvînt rar; în locul lui se folosește asfalt. În schimb, se folosește der. bituminos, adj., din fr. bitumineux.
BITÚMEN n. Material bogat în hidrocarburi, provenit din transformarea naturală în pământ a resturilor organice. /<lat. bitumen
*bitúm și (rar) bitúmen n. fără pl. (fr. bitume, d. lat. bitúmen. Cp. cu examen, specimen, volum). Smoală, o substanță minerală inflamabilă lichidă și gălbuĭe saŭ solidă și neagră care se găsește în pămînt și din clasă căreĭa face parte păcura, petrolu, cărbunele de pămînt, catranu, asfaltu ș.a. (Cu ĭa se ung corăbiile că să nu intre apă pin crăpăturĭ).
bitumen, (engl.= bitumen) compus natural format dintr-un amestec de hidrocarburi cu grade diferite de viscozitate. B. este un produs care rezultă prin transformarea materiei organice și stă la originea formării petrolului și gazelor naturale. După modul de zăcământ, se disting b. fixe (polibitumene); șist. bituminoase (disodile, menilite) și b. libere (anabitumene), lichide (țiței), gazoase (gaze naturale) și solide (parafine naturale, ozocherită, asfalt). B. în stare fluidă umplu porii rocilor în care se găsesc (nisipuri, gresii), se acumulează în goluri (calcare cavernoase) sau de-a lungul unor sisteme de fisuri.
BITÚMEN (< germ., lat.) s. n. (GEOL.) Substanță organică formată dintr-un amestec de hidrocarburi naturale rezultat din transformarea resturilor de organisme depuse pe fundul bazinelor saline sărace în oxigen. ♦ B. gazos = gaze naturale. ♦ B. lichid = petrol. ♦ B. solid = nume generic pentru asfalt, ozocherită, parafine naturale etc.

bitumen dex

Intrare: bitumen (pl. -uri)
bitumen pl. -uri
Intrare: bitumen (pl. -e)
bitumen pl. -e substantiv neutru