biruí [At: CORESI, EV. 21/29 / Pzi: ~iesc / E: mg birni] 1 vt (C. indică un dușman, un adversar, un viciu etc.) A învinge. 2 vr (Fig) A-și înfrânge patimile. 3 vt A fi copleșit. 4 vt (C. e o greutate fizică) A putea duce. 5 vr (Înv; Trs; mgm) A se ridica. 6 vt A izbuti. 7 vt A rezolva. 8 vt (C. e o durere, un necaz etc.) A răbda. 9 vta (înv; c. e un ținut, o țară) A stăpâni. 10 vr (Înv) A se supune (cuiva). 11 vtr (Șîe) A se ~ bine A fi bogat. 12 vr (Ban) A-și măsura puterile. biruíre sf [At: VARLAAM, C. 3152 / V: (înv) ab~ / Pl: ~ri / E: birui] (Înv) 1 Stăpânire. 2 Victorie. BIRUÍ, biruiesc,
vb. IV.
Tranz. 1. A învinge, a înfrânge, a bate (un dușman, un adversar etc.). ♦
Fig. (A-și) înfrâna, a(-și) stăpâni un sentiment, o pasiune etc. ♦
Fig. A fi stăpânit, copleșit de un sentiment, de o emoție etc.
2. (
Pop., mai ales în construcții negative) A fi în stare, a putea, a ajunge (să...). [
Prez. ind. și: bírui] – Din
magh. birni. BIRUÍRE, biruiri,
s. f. Acțiunea de a birui și rezultatul ei; biruință. –
V. birui. BIRUÍ, bírui,
vb. IV.
Tranz. 1. A învinge, a înfrânge, a bate (un dușman, un adversar etc.) ♦
Fig. A(-și) înfrâna, a(-și) stăpâni un sentiment, o pasiune etc. ♦
Fig. A fi stăpânit, copleșit de un sentiment, de o emoție etc.
2. (
Pop., mai ales în construcții negative) A fi în stare, a putea, a ajunge (să...). – Din
magh. birni. BIRUÍRE, biruiri,
s. f. Acțiunea de a birui și rezultatul ei; biruință. –
V. birui. BIRUÍ, birui,
vb. IV.
Tranz. (Folosit și absolut)
1. A învinge, a înfrînge, a supune (un dușman); a ieși biruitor. Conjurații... au hotărît ca lovitura să fie dată la Oteteleșanca. Aceasta... nu s-a împotrivit, căci era întru totul alături de tabăra care avea să biruie. PAS, L. I 112. ◊ (Poetic) Soarele biruise cu desăvîrșire, risipind negurile și umplînd de strălucire tăpșanul Timișului. SADOVEANU, F. J. 334. În sfîrșit, din lupta oarbă Ziua biruie senină; Se desfășură Toledo Ca o falnică grădină. IOSIF, T. 78. ◊
Loc. adj. De nebiruit = care nu poate fi învins, invincibil. Marșul tinereții de nebiruit urca, s-apropia tot mai mult de inima satului. CAMILAR, N. 223. ♦
Fig. (Cu privire la sentimente, pasiuni etc.) A înfrîna, a stăpîni. Luasem năravul, pe care nu mi-l puteam birui, de a mă refugia la baltă. SADOVEANU, N. F. 52. Biruie-ți durerea. RUSSO, S. 148. ♦ A îndupleca. Fie-sa îl birui cu rugăciunile. ISPIRESCU, L. 15. ♦
Fig. (Subiectul este o emoție, un sentiment etc.; cu primire la oameni) A copleși. Era gata să-l biruie ciuda, dar se stăpîni. DUMITRIU, B. F. 66. Mai pe urmă au fost biruit de fire și au ațipit puțin. SBIERA, P. 60.
2. (Construit cu o completivă directă) A fi în stare, a putea, a izbuti, a răzbi, a ajunge (să... ). [Lui Grigore Mîndrea] casa i-a rămas urzită numai din lemne și n-a mai biruit s-o isprăvească. SADOVEANU, M. C. 70. Cine biruie să spună toate cîte-au fost? RETEGANUL, P. I 63. ♦
Intranz. (
Transilv., urmat de determinări introduse prin
prep. «cu») A ieși la liman, a o scoate la capăt; a prididi. Petre nu biruia cu răspunsurile. REBREANU, R. I 137. –
Prez. ind. și: biruiesc (CAMILAR, N. I 313).
BIRUÍRE s. f. Faptul de a
birui. BIRUÍ, bírui,
vb. IV.
Tranz. 1. A învinge, a înfrânge (un dușman, un adversar etc.). ♦
Fig. A(-și) înfrâna, a(-și) stăpâni un sentiment, o pasiune etc. ♦
Fig. (Despre sentimente, emoții etc.) A-l copleși.
2. A fi în stare, a putea, a ajunge (să...). Cine biruie să spună toate câte-au fost? (RETEGANUL). –
Magh. birni. biruí (a ~) vb.,
ind. prez. 3
sg. biruiéște / bíruie,
imperf. 3
sg. biruiá;
conj. prez. 3 să biruiáscă / să bíruie
biruí vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. bíruie, imperf. 3 sg. biruiá BIRUÍ vb. v. cârmui, conduce, dirigui, domni, guverna, stăpâni. BIRUÍ vb. 1. a bate, a înfrânge, a întrece, a învinge, (pop.) a dovedi, a prididi, a rămâne, a răpune, a răzbi, a supăra, (înv. și reg.) a supune, (înv.) a dobândi, a frânge, a pobedi, a răzbate, a sparge, a tâmpi, a vinci. (Îi ~ pe dușmani) 2. v. izbândi. 3. v. depăși. 4. v. stăpâni. 5. v. răzbi. biruí (biruiésc, biruít), vb. –
1. A fi mai puternic ca cineva. –
2. A învinge, a supune. –
3. (
Înv.) A domina, a guverna, a avea autoritate. –
Var. (
înv.) birțui.
Mag. birni „a poseda” (DAR). –
Der. biruită,
s. f. (
înv., victorie); biruitor,
adj. (stăpân, suveran, învingător); biruință,
s. f. (victorie).
A BIRUÍ bírui tranz. 1) (dușmani, adversari etc.) A înfrânge într-o luptă sau într-o întrecere; a bate; a învinge. 2) rar (acțiune greu de realizat) A duce la bun sfârșit; a scoate la capăt; a isprăvi; a termina; a sfârși; a încheia. 3) fig. (stări, sentimente) A face să nu se manifeste; a învinge. ~ frica. [Sil. -ru-i] /<ung. birni biruì v.
1. a învinge, a bate pe dușmani;
2. a covârși, a da de căpătâiu: e lucru prea mult și nu-l poate birui;
3. a înfrâna: cel ce știe să-și birue lăcomia OD. [Ung. BIRNI, a putea, a fi în stare].
biruĭ și
-ĭésc v. tr. (ung. birni, a guverna, a poseda). Înving. Fig. Termin în fine: a birui o lucrare. Vechĭ. Stăpînesc, oblăduĭesc.
birui vb. v. CÎRMUI. CONDUCE. DIRIGUI. DOMNI. GUVERNA. STĂPÎNI. BIRUI vb. 1. a bate, a înfrînge, a întrece, a învinge, (pop.) a dovedi, a prididi, a rămîne, a răpune, a răzbi, a supăra, (înv. și reg.) a supune, (înv.) a dobîndi, a frînge, a pobedi, a răzbate, a sparge, a tîmpi, a vinci. (Îi ~ pe dușmani.) 2. a bate, a cîștiga, a izbîndi, a învinge, (înv.) a vinci. (A ~ în luptă.) 3. a depăși, a înfrînge, a învinge, a răzbi, (livr.) a surmonta. (A ~ toate dificultățile.) 4. a(-și) înfrîna, a(-și) înfrînge, a(-și) învinge, a(-și) stăpîni, (pop. și fam.) a(-și) struni. (Și-a ~ emoția.) 5. a(-l) ajunge, a(-l) copleși, a(-l) covîrși, a(-l) cuprinde, a(-l) înfrînge, a(-l) învinge, a(-l) podidi, a(-l) prinde, a(-l) răzbi, a(-l) toropi, (înv.) a(-l) preacovîrși, (fig.) a(-l) doborî, a(-l) lovi. (L-a ~ somnul.) NON, NISI PARENDO, VINCITUR (lat.) nu o birui, dacă nu i te supui – Fr. Bacon, „Novum Organum”, aphorism, 129. În variantă engleză: „Nature, to be commanded, must be obeyed” („Trebuie să te supui naturii că să-i poți porunci”). Omul nu poate determina natura să-i servească interesele decât cunoscând și respectând legile ei.