biruínță sf [At: PRAV. MOLD. 100₂ / Pl: ~țe / E: birui + -ință] 1 Stăpânire. 2 Victorie.

BIRUÍNȚĂ, biruințe, s. f. Victorie, izbândă. – Birui + suf. -ință.

BIRUÍNȚĂ, biruințe, s. f. Victorie, izbândă. – Birui + suf. -ință.

BIRUÍNȚĂ, biruințe, s. f. Izbîndă, victorie. O să se-ntoarcă! Cîntase aceste cuvinte ca într-o biruință. SADOVEANU, M. C. 76. Pe cînd oastea se așază, iată soarele apune, Voind creștetele-nalte ale țării să-ncunune Cu un nimb de biruință. EMINESCU, O. I 148. ♦ Fig. Pămîntul întors e o biruință mare... în el s-a semănat pînea de mîine a orașelor. CAMILAR, TEM. 101.

BIRUÍNȚĂ, biruințe, s. f. Victorie, izbândă. – Din birui + suf. -ință.

biruínță s. f., g.-d. art. biruínței; pl. biruínțe

biruínță s. f., g.-d. art. biruínței; pl. biruínțe

BIRUÍNȚĂ s. izbândă, victorie. (A repurtat o mare ~.)

Biruință ≠ înfrângere

BIRUÍNȚĂ ~e f. Succes deplin obținut printr-un efort deosebit (într-o luptă, într-o competiție sportivă, într-un domeniu de activitate etc.); victorie; izbândă. [G.-D. biruinței; Sil. -ru-in-ță] /a birui + suf. ~ință

biruință f. fapta de a birui și rezultatul ei: învingere, victorie.

biruínță f. pl. e. Învingere, victorie.

BIRUINȚĂ s. izbîndă, victorie. (A repurtat o mare ~.)