binecuvântare definitie

25 definiții pentru binecuvântare

binecuvânta vt [At: BIBLIA (1688) pr 8/19 / V: (reg) bire- / Pzi: ~tez, (rar) -vânt / E: bine + cuvânta] 1 (D. Dumnezeu) A revărsa grația divină Si: a blagoslovi. 2 (D. preoți) A invoca harul divinității asupra cuiva sau a ceva Si: a blagoslovi, (îvr) a bine-grăi. 3 (Pan) A dori prosperitate și fericire cuiva (invocând pe Dumnezeu). 4 A slăvi pe Dumnezeu. 5 (Pan) A slăvi (în semn de recunoștință) Si: a ferici, a lăuda, a preamări.
binecuvântáre sf [At: DRĂGHICI, R. 89 / 10-11 / Pl: ~tări / E: binecuvânta] 1 (D. Dumnezeu) Revărsare a grației divine Si: (liv) benedicțiune, binecuvântat1 (1), blagoslovire, blagoslovenie, (înv) urâciune. 2 (Ccr) Cuvintele cu care se binecuvântează Si: binecuvântat1 (2). 3 Urare de prosperitate și fericire, cu invocarea numelui lui Dumnezeu Si: binecuvântat1 (3). 4 Slăvire (în semn de recunoștință) Si: binecuvântat1 (4), fericire, lăudare, preamărire. 5 (Îe) A (sau a-și) da – A încuviința.
BINECUVÂNTÁ, binecuvântez, vb. I. Tranz. 1. (Despre Dumnezeu) A revărsa grația divină; a blagoslovi. ♦ (Despre preoți) A rosti o anumită formulă rituală, însoțită de un gest, menită a atrage protecția divină asupra unei persoane sau a unui lucru; a blagoslovi. ♦ P. anal. A dori prosperitate și fericire cuiva (invocând adesea numele lui Dumnezeu). 2. A lăuda, a slăvi pe Dumnezeu. ♦ P. anal. A lăuda, a preamări pe cineva în semn de recunoștință. [Prez. ind. și: (rar) binecuvấnt] – Bine + cuvânta (după sl. blagosloviti).
BINECUVÂNTÁRE, binecuvântări, s. f. Acțiunea, formula sau gestul de a binecuvânta; benedicțiune, blagoslovire, blagoslovenie. ◊ Expr. A (sau a-și) da binecuvântarea = a fi de acord (cu ceva); a aproba. – V. binecuvânta.
BINECUVÂNTÁ, binecuvântez, vb. I. Tranz. 1. (Despre Dumnezeu) A revărsa grația divină; a blagoslovi. ♦ (Despre preoți) A revărsa harul divinității asupra unui lucru sau asupra oamenilor; a blagoslovi. ♦ P. anal. A dori prosperitate și fericire cuiva (invocând adesea numele lui Dumnezeu). 2. A lăuda, a slăvi pe Dumnezeu. ♦ P. anal. A lăuda, a preamări pe cineva în semn de recunoștință. [Prez. ind. și: (rar) binecuvấnt] – Bine + cuvânta (după sl. blagosloviti).
BINECUVÂNTÁRE, binecuvântări, s. f. Acțiunea, formula sau gestul de a binecuvânta; benedicțiune, blagoslovire, blagoslovenie. ◊ Expr. A (sau a-și) da binecuvântarea = a fi de acord (cu ceva); a aproba. – V. binecuvânta.
BINECUVÎNTÁRE, binecuvîntări, s. f. Acțiunea de a binecuvînta; formula sau cuvintele rostite, ori gestul pe care îl face preotul cînd binecuvîntează. Îngenunchind amîndoi dinaintea Împăratului-Verde, își jură credință unul altuia, primind binecuvîntare de la dînsul. CREANGĂ, P. 297. Mă întovărășiră de binecuvîntări pînă ce mă perdură din ochi. NEGRUZZI, S. I 300. ◊ Expr. A(-și) da binecuvîntarea = a aproba, a încuviința, a fi de acord (cu ceva). Sub binecuvîntarea cuiva = cu aprobarea, încuviințarea, consimțămîntul, învoirea cuiva. Lui Lăpușneanu-vodă i-a dat pocal de otravă chiar doamna sa, sub binecuvîntarea părintelui mitropolit Teofan. SADOVEANU, N. F. 50.
BUNECUVÎNTÁ, binecuvîntez, vb. I. Tranz. 1. (În ritualul bisericesc sau ca obicei familiar, sub influența religiei) A rosti o anumită formulă rituală pentru a atrage asupra cuiva ajutorul divinității. Binecuvîntează-mă, tată, și rămîi sănătos! CREANGĂ, P. 274. ♦ (Cu privire la obiecte de care se servesc oamenii) A sfinți, a blagoslovi printr-o formulă rituală, pentru a fi de folos sau a prii oamenilor. Popa Tonea se așază în capul mesei, binecuvîntează mîncarea. GALACTION, O. I 180. 2. (Subiectul este divinitatea) A revărsa asupra cuiva belșug, mulțumire, satisfacție. Dumnezeu m-au binecuvîntat cu o mulțime de copii. SBIERA, P. 188. 3. A lăuda, a preamări pe cineva sau ceva care îți dă satisfacție, te mulțumește. Loc bun, vericule! spuse la întîia țuică pe care o bău... După altă țuică se porni iar să binecuvînteze locul unde slujea. PAS, L. I 91. – Prez. ind. și: binecuvînt.
BINECUVÂNTÁ, binecuvântez, vb. I. Tranz. 1. (În ritualul bisericesc sau ca obicei familiar, sub influența religiei) A rosti o anumită formulă rituală, pentru a atrage asupra unei persoane ajutorul divinității sau pentru ca un lucru să aducă folos. 2. (Despre divinitate) A revărsa asupra cuiva belșug, fericire. 3. A lăuda, a preamări pe cineva sau ceva. [Prez. ind. și: binecuvấnt] – Din bine1 + cuvânta (după v. sl. blagosloviti).
BINECUVÂNTÁRE, binecuvântări, s. f. Acțiunea de a binecuvânta; formula rostită sau gestul făcut de preot când binecuvântează. ◊ Expr. A (sau a-și) da binecuvântarea = a fi de acord (cu ceva); a aproba.
binecuvântá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. binecuvântéz, 2 sg. binecuvântézi, 3 binecuvânteáză
binecuvântáre s. f., g.-d. art. binecuvântắrii; pl. binecuvântắri
binecuvântá vb., ind. prez. 1 sg. binecuvântéz, 2 sg. binecuvântézi, 3 sg. și pl. binecuvânteáză
binecuvântáre s. f. → cuvântare
BINECUVÂNTÁ vb. 1. (BIS.) a blagoslovi, (înv.) a ura. (I-a ~ pe credincioși.) 2. v. preamări.
BINECUVÂNTÁRE s. 1. (BIS.) blagoslovire, (livr.) benedicțiune, (pop.) blagoslovenie, (înv.) urăciune. 2. v. preamărire.
A binecuvânta ≠ a afurisi, a blestema
binecuvîntá (binecuvîntéz, binecuvîntát), vb. – A blagoslovi. De la bine și cuvînta, compuși ca în gr. εὐλογείν, sl. blagosloviti, cf. lat. benedicere. În limbajul ecleziastic continuă să fie limpede compunerea; fapt pentru care se pot separa elementele sale, ca în fraza liturgică bine este cuvîntat cel ce vine întru numele Domnului. – Der. binecuvîntare, s. f. (acțiunea, formula sau gestul de a binecuvînta); binecuvîntător, adj. (care binecuvîntează).
A BINECUVÂNTÁ ~éz tranz. 1) A face să se bucure de fericire, revărsând harul divin; a blagoslovi. 2) (despre preoți) A ajuta să beneficieze de harul divinității prin invocare; a blagoslovi. 3) fig. A susține, exprimându-și acordul; a aproba; a încuviința; a consimți. /bine + a cuvânta
binecuvântà v. 1. a chema favorurile cerești asupra cuiva; 2. a dărui cu toate bunătățile; 3. a lăuda, a glorifica: binecuvântați pe Domnul! [Traducere după slav. blagoslovi].
binecuvântare f. fapta de a binecuvânta și rezultatul ei.
binecuvîntáre f. Acțiunea de a binecuvînta, benedicțiune.
binecuvîntéz v. tr. Invoc favoarea lui Dumnezeŭ asupra cuĭva: a binecuvînta armata. Glorific, laud: binecuvîntați pe Domnu! Recompensez, dăruĭesc cuĭva toate bunătățile: Dumnezeŭ îĭ binecuvîntează pe ceĭ harnicĭ. – Și -vintez -ezĭ, -ează, să -vintez, -ezĭ, -eze (cînd în silaba următoare e un e saŭ ea).
BINECUVÎNTA vb. 1. (BIS.) a blagoslovi, (înv.) a ura. (I-a ~ pe credincioși.) 2. a glorifica, a lăuda, a mări, a preamări, a preaslăvi, a proslăvi, a slăvi, (rar) a ferici. (Să ~ ziua de față.)
BINECUVÎNTARE s. 1. (BIS.) blagoslovire, (livr.) benedicțiune, (pop.) blagoslovenie, (înv.) urăciune. (~ credincioșilor de către preot.) 2. glorificare, laudă, mărire, preamărire, preaslăvire, proslăvire, slavă, slăvire. (Au adus ~ salvatorului lor.)

binecuvântare dex

Intrare: binecuvânta (1 -cuvânt)
binecuvânta 1 -cuvânt verb grupa I conjugarea I
Intrare: binecuvântare
binecuvântare substantiv feminin
Intrare: binecuvânta (1 -cuvântez)
binecuvânta 1 -cuvântez verb grupa I conjugarea a II-a
Intrare: binecuvânta (1 -cuvintez)
binecuvânta 1 -cuvintez verb grupa I conjugarea a II-a