bilí [At: DOSOFTEI, V. S. 143 / Pzi: ~lesc / E: nct] 1 vt (Trs; Mol) A înălbi. 2 vr A se farda cu fard alb Cf bileală.

GHILÍ, ghilesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A înălbi o pânză prin muierea în apă și întinderea repetată la soare. – Din ucr. biliti.

GHILÍ, ghilesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A înălbi o pânză prin muierea în apă și întinderea repetată la soare. – Din ucr. biliti.

BILÍ vb. IV v. ghili.

GHILÍ, ghilesc, vb. IV. Tranz. (Mold.; cu privire la o pînză) A înălbi prin muierea în apă și întinderea repetată la soare. Își luă un val de pînză și coborî să-l ghilească. ANGHEL-IOSIF, C. L. 30. Mă uitam pe furiș cum se joacă apa cu piciorușele cele mîndre ale unor fete ce ghileau pînză. CREANGĂ, A. 66. – Variantă: bilí vb. IV.

ghilí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ghilésc, imperf. 3 sg. ghileá; conj. prez. 3 să ghileáscă

ghilí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ghilésc, imperf. 3 sg. ghileá; conj. prez. 3 sg. și pl. ghileáscă

BILÍ vb. v. albi, înălbi.

bilí (-lésc), vb. – 1. A albi, a spăla rufele. – 2. (Refl.) A se sulemeni, a se albi la față. – Var. (Mold.) ghili. Mr. bilire. Sl. bĕliti, de la bĕlŭ „alb” (Cihac; Miklosich, Slaw. Elem., 16), cf. bg. bĕlĕjă, sb. bjeliti, slov., ceh. bĕliti, rut. biliti. A fost considerat în mod greșit dublet al lui beli. Der. bileală, ghileală, s. f. (alb de plumb, ceruză); bilit, ghilit, s. n. (spălat, acțiunea vb. a spăla); bilitor, s. m. (spălător); bilitoare, ghilitoare, s. f. (spălătoreasă; spălător).

A GHILÍ ~ésc tranz. reg. (pânză) A albi muind în apă și întinzând la soare de mai multe ori. /<ucr. biliti

bilì (ghilì) Mold. v. 1. a nălbi (pânza); 2. a-și drege fața, a se sulemeni. [Ceh. BILITI (BĔLITI), a albi; v. beli].

ghilì v. Mold. V. bilì: fete ce ghileau pânza CR.

bilésc v. tr. (rut. biliti, vsl. bĕliti, a albi. V. podbeal). Vechĭ. Azĭ. Trans. Albesc spălînd: a bili pînza. V. refl. Mă sulimenesc. – Azĭ în nord și est numai ghilesc. V. belesc și ghilosesc.

ghilésc, V. bilesc.

bili vb. v. ALBI. ÎNĂLBI.

bilí, bilesc, (bd’ili), vb. tranz. și refl. – (reg.) 1. A (se) albi. 2. A înălbi pânza țesută în război, prin spălare repetată și uscare la soare (ALRRM, 1971: 514): „Și pe când o întins mai bine cânepa și o bdilea…” (Bilțiu, 1999: 114). – Et. nec. (MDA); din sl. bĕliti, de la bĕlŭ „alb” (Cihac, Miklosich, cf. DER), cf. ucr. biliti (DER).

bilí, bilesc, (bd’ili), vb. tranz. și refl. – 1. A (se) albi. 2. A înălbi pânza țesută în război, prin spălare repetată și uscare la soare (ALR 1971: 514): „Și pe când o întins mai bine cânepa și o bdilea…” (Bilțiu 1999: 114). – Din sl. bĕliti, de la bĕlŭ „alb” (Cihac cf. DER), cf. ucr. biliti.

BILI- „fiere, căi biliare”. ◊ L. bilis „fiere” > fr. bili-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. bili-. □ ~cultură (v. -cultură), s. f., cultura agentului patogen al unei boli infecțioase într-un mediu adecvat bilei; ~gen (v. -gen₂), adj., care produce fiere; ~geneză (v. -geneză), s. f., proces de formare a fierii; sin. bilogeneză; ~ragie (v. -ragie), s. f., scurgere parțială sau totală a fierii către exterior; ~urie (v. -urie), s. f., prezența de săruri biliare în urină.