belalíu, -íe a [At: CARAGIALE, N. S. 83 / V: -Iâu, -lelâu, – lălâu, -lel- / E: tc belal] (Trm; Mun; fam) 1 (D. lucruri) Care cere multă grijă Si: delicat. 2 (D. lucruri) Care cere o îngrijire minuțioasă. 3 (D. meserii) Care cere o atenție desăvârșită. 4-5 (D. persoane) Dificil (în gusturi). 6 (D. oameni) Nebun. 7 (D. îmbrăcăminte) Nepotrivit. 8 (D. acțiuni, îe) ~âe treabă Dificil. 9 (Prt; d. culoarea unei cămăși sau a unei basmale, îf beleliu) Spălăcit.

BELALÍU, -ÍE, belalii, adj. (Reg.) 1. Dificil, greu. 2. Mofturos, năzuros, capricios. – Din tc. belâlı.

BELALÍU, -ÍE, belalii, adj. (Reg.) 1. Dificil, greu. 2. Mofturos, năzuros, capricios. – Din tc. belâli.

BELALÍU, -ÍE, beldii, adj. (Munt.) 1. Anevoios, dificil, greu. Aplicația doftoriilor externe e mai belalie și cere prea mult timp. CARAGIALE, N. S. 83. 2. (Despre oameni) Greu de mulțumit; mofturos, năzuros. Sînt un om cu tabieturi și belaliu la drum. CARAGIALE, O. VII 162. ◊ (Substantivat) Pe ce te sprijinești dumneata, cucoane? a răcnit belaliul. PAS, L. I 113.

BELALÍU, -ÍE, belalii, adj. (Reg.) 1. Anevoios, greu. 2. Mofturos, năzuros. – Tc. belâli.

belalíu (fam.) adj. m., f. belalíe; pl. m. și f. belalíi

belalíu adj. m., f. belalíe; pl. m. și f. belalíi

belalíu (belalíe), adj. – Năzuros, mofturos. Tc. belal (Șeineanu, II, 46; Lokotsch 194; Ronzevalle 50); cf. ngr. μπελαλής. V. și belea.

belaliu a. 1. care aduce nenorocire: păsările sunt belalii; 2. fig. funest: iarnă grea și belalie. [Turc. BELALY].

belalíŭ, -íe adj. (turc. belaly, d. bela, nenorocire, belea; bg. belealiĭa). Fam. Dificil, plin de greutățĭ, care te expune belelelor: om, lucru belaliŭ.