behaviorísm sn [At: DEX2 / P: ~vi-o- / E: eg behaviorism, fr béhaviorisme] Teorie care pune la baza psihologiei comportamentul exterior, eliminând conștiința Si: comportamentism.

BEHAVIORÍSM s. n. Curent psihologic centrat pe studiul comportamentului, al relației exterioare stimul-răspuns; comportamentism. [Pr.: biheĭ-vi-o-] – Din engl. behaviorism, fr. béhaviorisme.

BEHAVIORÍSM s. n. Teorie care pune la baza psihologiei comportarea nediferențiată a omului și animalului față de un stimulent exterior organismului; comportamentism. [Pr.: -vi-o-] – Din engl. behaviorism, fr. béhaviorisme.

behaviorísm (angl.) [beha pron. biheĩ] (-vi-o-) s. n.

behaviorísm s. m. (sil. -vi-o-)

BEHAVIORÍSM s. (PSIH.) comportamentism.

BEHAVIORÍSM s.n. Concepție psihologică, mecanicistă și agnostică, care consideră drept obiect al psihologiei comportamentul exterior, eliminând conștiința; comportamentism. [Pron. -vi-o-. / < engl. behaviourism, fr. béhaviorisme, cf. engl. behaviour – comportare].

BEHAVIORÍSM s. n. concepție care consideră psihologia ca știință a comportamentului, ignorând conștiința; comportamentism. (< engl. behaviourism, fr. béhaviorisme)

BEHAVIORÍSM n. Curent în psihologie, care consideră drept obiect exclusiv al acestei științe comportamentul exterior al individului, eliminând conștiința. /<fr. béhaviorism

BEHAVIORÍSM (< fr. {i}; {s} engl. behaviour „comportament”) s. n. Curent psihologic întemeiat de psihologul american J.B. Watson (1913), care reduce psihologia la studiul comportamentului, al relației dintre stimul și răspuns, eliminînd din cîmpul cercetării psihologice conștiința, fenomenele vieții psihice interioare.