baltág sn [At: (a. 1624) ap. HEM 3065 / V: (reg) -tac, băl-, -dac / Pl: ~age, (rar; în poezie) -agi, -uri / E: tc baltak] 1-2 (Îvp) Armă veche ca o secure (cu două tăișuri) sau ca un topor cu coadă lungă din lemn tare. 3-4 (Îvp) Lovitură aplicată cu baltagul (1-2). 5 (Înv; Mol) Semnul distinctiv al agăi la curtea domnească din Moldova. 6 Secure (ferecată sau țintuită) pe care o purtau haiducii. 7 Lovitură cu baltagul (6). 8 Armă a ciobanilor sau a sătenilor asemănătoare cu baltagul (1). 9 Lovitură aplicată cu baltagul (8). 10 (Rar) Măciucă. 11 (Rar) Lovitură aplicată cu baltagul (10). băltác1 sn [At: COSTINESCU / Pl: ~ace / E: baltă + -ac] (Reg) Băltoacă (1). bâltấc [At: Lm / E: fo] (Rar) Bâldâbâc. BALTÁG, baltage,
s. n. Topor cu coadă lungă, folosit și ca armă. ♦
Fig. Lovitură aplicată cu acest topor. [
Pl. și: baltaguri. –
Var.: (
reg.)
baltác s. n.] –
Cf. tc. balta. BĂLTÁC, băltace,
s. n. (
Reg.) Băltoacă. –
Baltă +
suf. -ac.
BÂLTẤC interj. (Rar) Bâldâbâc. – Onomatopee.
BALTÁG, baltage,
s. n. Topor cu coadă lungă, întrebuințat și ca armă. ♦
Fig. Lovitură aplicată cu acest topor. [
Pl. și: baltaguri. -
Var.: (
reg.)
baltác s. n.] –
Cf. tc. balta. BĂLTÁC, băltace,
s. n. (
Reg.) Băltoacă. –
Baltă +
suf. -ac.
BÂLTẤC interj. Bâldâbâc. – Onomatopee.
BALTÁG, baltage și baltaguri,
s. n. 1. Topor mic și ușor, cu coadă lungă de lemn, întrebuințat de ciobani și de săteni ca armă. I-au lucit lui sub nas la cîrciumă, capete de coasă, bricege, cosoare și baltage. GALAN, Z. R. Nu uita s-ascuți baltagul; ca să ai mai multă nădejde într-însul. SADOVEANU, B. 105. Sarica, baltagul și gluga și le lepădase într-un colț. SADOVEANU, N. F. 12. ♦ (Arhaizant) Topor cu două tăișuri și cu coadă lungă (întrebuințat odinioară ca armă și ca semn distinctiv al demnității de agă). Pregătiți-vă baltagurile și stați de strajă. SADOVEANU, J. 546.
2. Măciucă; ghioagă. Era îmbrăcat cu un mintean de urs lățos și-ncins cu o curea de care sta aninată o ghioagă... cu dinți de fier, adevărat baltag de uriaș. ODOBESCU, S. I 173. Tatăl meu pe-atunce era voinic și tare... Eu astăzi îi țin locul! Eu port armele sale. Baltagul lui cel strașnic Și arcul ostășesc. NEGRUZZI, S. II 72. ♦ (În poezia populară) Armă a haiducilor, probabil un fel de ghioagă adesea ferecată sau țintuită și ținută într-o teacă, pe care o purtau, cînd erau călare, la oblînc. Unde vedeam săracul, Îmi ascundeam baltagul Și-i dam bani de cheltuială Și haine de primineală. ALECSANDRI, P. P. 89. Bistrițo, șiroi de frunte! Ce te făcuși dunăre Și te umflați tulbure. De nu pot trece prin tine Cu baltagul la ciochine? ALECSANDRI, P. P. 255. ♦
Fig. Lovitură de baltag. Veți lua fiecare cîte o sută baltage... pe talpe. NEGRUZZI, S. I 24. – Variantă: (
Munt.)
baltac (TEODORESCU, P. P. 289)
s. n. BALTÁG, baltage,
s. n. 1. Topor mic și ușor, cu coadă lungă, întrebuințat ca armă. ♦ (
Înv. și
arh.) Topor cu două tăișuri și cu coadă lungă.
2. Măciucă; ghioagă. ♦
Fig. Lovitură de baltag. [
Pl. și: baltaguri. –
Var.: (
reg.)
baltác s. n.] –
Tc. balta. BĂLTÁC, băltace,
s. n. (
Reg.) Băltoacă. – Din
baltă +
suf. -ac.
BÂLTẤC interj. Bâldâbâc. – Onomatopee.
baltág s. n.,
pl. baltáge
băltác (băltoacă) (
reg.)
s. n.,
pl. băltáce
baltág s.n., pl. baltáge / baltáguri băltác s. n., pl. băltáce BĂLTÁC s. v. băltoacă, mlaștină, mocirlă, smârc. BÂLTÂC interj. v. bâldâbâc. baltág (baltage), s. n. – Topor cu coadă lungă, armă. –
Var. baltac, băltag, băltac.
Tc. baltak (Roesler 588; Șeineanu, II, 37; Lokotsch 207; Ronzevalle 46),
cf. cuman. balta (Kuun 124). Menționat din
sec. XVII. Din
tc. provin și
ngr. μπαλτᾶς,
bg. baltija.
Der. baltagiu,
s. m. (soldat înarmat cu baltag), din
tc. baltaci (
sec. XVIII), este
înv. BÂLTẤC interj. Exprimă zgomotul ritmic al unei ciocniri, în special al căderii în apă.
V. și bâc. (prob. contaminare din baltă)
BALTÁG ~ge n. 1) Topor mic, de obicei cu două tăișuri și cu coadă lungă, folosit în trecut și ca armă (mai ales de către ciobani). 2) Lovitură aplicată cu o asemenea armă. [Pl. și baltaguri] /<turc. balta baltag n.
1. armă în formă de topor cu două ascuțișuri: baltagul era insigniul Agăi;
2. lovitură cu baltagul: veți lua fiecare câte o sută de baltage NEGR. [Turc. BALTAK].
băltac n. baltă mică: un băltac de sânge ISP.
băltâc! int. exprimă mersul greoiu prin bălți și noroaie.
baltág și (vechĭ) -
ác, n. pl. e (turc. baltak, baltag și balta). O armă în formă de secure cu doŭă tăișurĭ (care în Mold. era atributu agăĭ, ca mai tîrziŭ topuzu). Azĭ securice cu coada foarte lungă. Lovitură de securice. – Și
baltageác, pl. ece. V.
halebardă. bîltî́c și
hîltî́c, interj. care arată zgomotu bîltîcĭeliĭ (rus. bultyh și boltýlĭ, bîldîbîc. V.
bîldîbîc, tîlvîc).
BALTAG s. (înv.) chilom. (~ era folosit ca armă de luptă.) băltac s. v. BĂLTOACĂ. MLAȘTINĂ. MOCIRLĂ. SMÎRC. bîltîc interj. v. BÎLDÎBÎC. baltág, baltaguri, (băltag, bâltag), s.n. – (înv.) Topor cu coadă lungă, întrebuințat și ca armă: „Cu baltagu-ncolțurat” (Calendar, 1980: 5). „Inițial armă de luptă, apoi armă de vânătoare, armă de apărare ciobănească, apoi simplu baston, a rămas acum doar un element de recuzită a chemătorilor la nuntă” (Bănățeanu, 1969: 205). ♦ (onom.) Baltag, nume de familie în Maramureș. – Din tc. baltak „topor” (Șăineanu, MDA); cf. tc. balta (DLRM, DEX). baltág, -uri, (băltag, bâltag), s.n. – Topor cu coadă lungă, întrebuințat și ca armă: „Cu baltagu-ncolțurat” (Calendar 1980: 5). – Din tc. baltak (Șeineanu cf. DER).
BALTÁG (< tc.) s. n. (În ev. med. în Moldova) Topor mic și ușor, cu două tăișuri și cu coadă lungă de lemn, folosit ca armă; era și semnul distinctiv al demnității de agă ♦ (În N Moldovei) Topor mic, ornamentat, purtat de vătășel la nuntă. Bălt/ac, -ci, -escu, -in v. Baltă 2 – 5.