balt, ~ă a [At: COMAN, GL. / Pl: ? / E: nct] (Reg; csnp) Turnat (în fier).

balț2 sn [At: ALRM I/I h. 50 / V: blaț / Pl: ~uri / E: nct] (Reg) Bărbie.

balț1, ~ă [At: LB / Pl: ~i, ~e și -uri / E: lat balteus, balteum, it balza] 1 sn (Reg) Laț cu care (se prinde) se leagă (sau se strânge) ceva. 2 sm (Reg; lpl) Baierele sacului. 3 sn (Reg) Văl de mireasă. 4 sn (Reg) Vălul de pe fața mortului. 5 smf (Reg) Animal (de obicei oaie) cu gâtul alb sau pestriț cu negru.

BALȚ s. v. văl, voal.

BALT, -Ă adj. Baltic. (< fr. balte)

balț, (balțuri), s. n. – 1. Laț, șiret, panglică. – 2. Voal al miresei. – 3. Giulgiu. – 4. Animal cu gâtul alb sau pătat cu alb. – Mr. balțu. Lat. balteus „panglică” (Pușcariu 181; REW 919; Candrea-Dens. 130; Densusianu, GS, II, 316); cf. it. balzo „margine, capăt”, cat. balç, sp. balzo. Se folosește numai în Trans. Der. bălti, vb. (a încovoia); bălți, vb. (Mold., a da drumul din strînsoare); bălța, vb. (a împestrița); bălțat, adj. (pestriț, în multe culori, pătat); bălțătură, s. f. (împestrițare); îmbălța, vb. (despre mirese, a-și pune voalul); a îmbălțui, vb. (a pune voalul miresei). Der. a bălți este normal; a bălti pare a fi suferit, atît ca semantism cît și ca fonetism, influența lui a bolti. Adj. bălțat se consideră în general cuvînt aparte, derivat direct din lat. balteatus „încins, încununat” (Pușcariu 181; REW 919; Densusianu, Rom., XVIV, 586; Candrea-Dens., 132; DAR); ca *balteanus › it. balzano, v. fr. bauçant, fr. balzan). Dar poate fi considerat de asemenea der. de la a bălța, format în mod regulat. De la el provin rut. balec „pestrițat”, sb. belcat „alb” (Candrea, Elemente, 402), acesta din urmă probabil prin asociere cu sl. bĕlŭ „alb”.

balț, balți, bálțe, s.m.; s.n. (reg.) 1. laț, ochi, cerc (de fier) 2. văl, hobot

balț n. 1. laț, ochiu de legat sau de încins; 2. Tr. Buc. văl de mireasă. [Lat. BALTEUS, cingătoare].

balț n., pl. urĭ (lat. bálteus și -eum, cingătoare: it. balzo, stîncă, săritură. V. zbalț, bălțat. Trans. ș.a.) Cerc de fer care ține strîns butucu roateĭ. Verigă legată de capătu uneĭ funiĭ ca să formeze laț. Văl, hobot (la o mireasă, la un mort). V. steĭ 2.

balț s. v. VĂL. VOAL.

balț, balțuri, s.n. – 1. Laț, ochi, nod (Memoria, 2004). 2. Năframă de mireasă; voal (Papahagi, 1925). ♦ Ștergar alb din bumbac care se leagă pe capul miresei după cununie (Stoica, Pop, 1984; Lăpuș): „Eu-s fecioru cu bujoru / Și-am zânit cu bălțișoru” (Ștețco, 1990: 27). – Lat. balteus „centură, curea, bici” (Pușcariu, CDDE, NDU, MDA).

balț, -uri, s.n. – 1. Laț, ochi, nod (Memoria 2004). 2. Năframă de mireasă; voal (Papahagi, 1925). Ștergar alb din bumbac care se leagă pe capul miresei după cununie (Stoica, Pop 1984; Lăpuș): „Eu-s fecioru cu bujoru / Și-am zânit cu bălțișoru” (Ștețco 1990: 27). – Lat. balteus „cingătoare” (NDU, MDA).

BALȚI (lat. balteus) s. n. pl. Cingătoare realizată din ținte de cositor înșiruite pe trei rînduri de bentițe subțiri din piele, purtată de femeile din Ținutul Pădurenilor. Folosite inițial ca simbolurile ale fecundității, prin desacralizare, în decursul timpului, au devenit atribute estetice de importanță deosebită în portul pădurencelor, schimbîndu-și în unele cazuri denumirea în zgărdane.[1]

BALȚ subst. (laț, văl) sau bălți pl. < baltă. 1. Balțu, ard. (Drăg). 2. Bălțea (17 B III 517; BCI V 180) Bălțești s. 3. Bălțăianul, Gr. (17 A I 136), cu sufix enigmatic. 3. Cont. cu adj. bălțat: Băltatu mold. sec. XVI; Bălțătești s.