Dicționare ale limbii române

2 intrări

17 definiții pentru balada

baládă sf [At: HASDEU, I. C. 30 / Pl: ~de / E: fr balade] 1 Creație epică în versuri care povestește o legendă, o acțiune eroică sau o întâmplare istorică, uneori cu elemente supranaturale sau superstiții Si: cântec bătrânesc. 2 Melodie care însoțește balada (1). 3 Bucată muzicală cu caracter narativ.
BALÁDĂ, balade, s. f. 1. Povestire în versuri care relatează o acțiune eroică, o legendă, o întâmplare istorică etc. 2. Compoziție muzicală cu caracter epic. – Din fr. ballade.
BALÁDĂ, balade, s. f. 1. Creație epică în versuri care relatează o acțiune eroică, o legendă, o întâmplare istorică etc. 2. Bucată muzicală cu caracter narativ. – Din fr. ballade.
BALÁDĂ, balade, s. f. 1. Creație poetică, în versuri, făcînd parte din genul epic, inspirată de obicei din tradiția istorică sau populară, care povestește o acțiune eroică, o legendă, o întîmplare însemnată. E plăcut să stai așa și să asculți ca pe o baladă, în tristețea toamnei, povestea dragostei mele. SADOVEANU, M. 197. Balade și idile [titlu]. COȘBUC. 2. Creație muzicală cu caracter narativ, pentru voce (cu acompaniament) sau pentru instrumente, confundată adeseori cu romanța. Balada pentru vioară a lui Ciprian Porumbescu.
BALÁDĂ, balade, s. f. 1. Creație poetică în versuri, făcând parte din genul epic, inspirată de obicei din tradiția istorică sau populară și care relatează o acțiune eroică, o legendă, o întâmplare însemnată. 2. Creație muzicală cu caracter narativ. – Fr. ballade.
baládă s. f., g.-d. art. baládei; pl. baláde
baladá vb., ind. prez. 1. sg. baladéz, 3 sg. și pl. baladeáză
baládă s. f., g.-d. art. baládei; pl. baláde
BALADĂ POPULÁRĂ s. (LIT.) cântec bătrânesc.
BALADÁ vb. I. intr., refl. (Franțuzism) A se plimba mult (fără scop, fără țintă). [< fr. balader].
BALÁDĂ s.f. 1. Poezie populară medievală în versuri endecasilabice sau septenare, care se cânta și recita. ♦ Poezie epică cu subiect simplu, care relatează o întâmplare, de obicei eroică, sau o legendă; cântec bătrânesc. 2. Compoziție muzicală cu caracter narativ pentru voce sau pentru instrumente. [< fr. ballade, cf. lat. ballare – a dansa].
BALÁDĂ s. f. 1. poezie populară medievală în versuri endecasilabice sau septenare, care se cânta și se recita. ◊ poezie epică, populară sau cultă, care narează fapte istorice sau legendare; cântec bătrânesc. 2. (muz.) compoziție vocală sau instrumentală cu caracter narativ. ◊ (jaz) interpretare rapsodică a unei piese de către un solist acompaniat de orchestră. (< fr. ballade)
BALÁDĂ ~e f. 1) Creație epică (populară sau cultă) în formă liberă sau în versuri, având ca subiect o acțiune eroică, un fapt istoric, o legendă etc. 2) Creație muzicală cu caracter narativ care ilustrează textul unei asemenea creații epice. [G.-D. baladei] /<fr. ballade
baladă f. 1. povestire în versuri de natură mai mult legendară; 2. (populară) cântec bătrânesc despre întâmplări sau fapte însemnate din trecut (privitor la Domni, boieri, viteji și haiduci).
*baládă f., pl. e (fr. ballade, d. pv. ballada, d. ballar, it. ballare, a dansa. V. bal). Poezie eroică cu subĭect legendar. Baladă populară, cîntec eroic bătrînesc.
BALADĂ POPULA s. (LIT.) cîntec bătrînesc.
baladă (< fr. ballade, de la it. ballata „dans”), în accepțiunea modernă specie a poeziei epice, populare și culte. Narează fapte istorice sau legendare, întâmplări fantastice etc., fără a avea însă caracterul de frescă și suflul larg al epopeii. I. La origine (în ev. med.), b. desemna un cântec întovărășit de dans. Ulterior, sensul termenului s-a modificat în funcție de epocă și țară. ♦ În Franța (ballade): formă poetico-muzicală consacrată de curentul Ars Nova*. Era alcătuită din trei strofe încheiate toate cu același vers care servea astfel drept refren*. Stilul muzical era polifonic* iar forma* (pentru fiecare strofă): AAB. Dacă în sec. 14 b. a fost intens cultivată de Machault și urmașii săi, atingând un înalt grad de rafinament, ea iese treptat din uz în perioada următoare. O mai întâlnim, în sec. 15, la Dufaym Binchois etc. și, cu totul sporadic, în cel următor (Josquin). ♦ În Italia (ballata < vb. ballare „a dansa”) 1. Străvechi gen muzical-poetic întovărășind dansurile în cerc. Strofele, cântate de solist, alternau cu refrenul* corului. În forma aceasta, b. s-a menținut până în sec. 14, coexistând un timp cu noua formă de b. propriu-zis muzicală (nedansată). 2. Formă derivată din b. (I, 1), elaborată și fixată în laude* spre sfârșitul sec. 13, sub influența canzonei* și a virelai*-ului. Se cânta solistic și era alcătuită din mai multe secțiuni cu următoarea structură: refren (ripresa) cu metrică* și melodie proprie (A), stanza formată din doi piedi identici metric și melodic dar diferiți de refren (BB) și volta care reia metrica și melodia refrenului (A) și se încheie cu primul vers al ripresei. Este aceea care devine polif. în a doua jumătate a sec. 14, fără ca forma monodică* să fie totuși părăsită. B. atinge apogeul dezvoltării ei grație curentului Ars Nova, fiind genul cel mai îndrăgit de compozitori (numai de la Landino s-au păstrat 140 de b.) ♦ În epoca următoare, b. își pierde importanța și totodată adoptă un conținut semi-dramatic. În sec. 16, frotolla* polif. reia parțial caracteristicile b. ♦ În Anglia (ballad [bælad]); poezie cu caracter narativ și structură strofică, cântată monodic și, inițial, întovărășită de dans. Spre deosebire de alte țări, în Anglia, legătura b. cu dansul s-a menținut sporadic până în sec. 17 (Grove). B. a cunoscut o mare vogă la curtea lui Henry al VIII-lea după care a căzut în dizgrație, fiind lăsată pe seama cântăreților ambulanți; în aceste condiții pe melodiile b. se adaptau adesea texte cu caracter politic. Culegerile de folclor făcute de Thomas Percy (1765) și Walter Scott (1800) cuprind numeroase b. II. Publicarea de către Percy și Scott a b. engl. a stimulat imaginația poeților romantici germ. (Herder, Goethe, Schiller) care au scris, la rândul lor, b. ce narau fapte istorice, legendare sau fantastice. Aceste b. au stat la baza pieselor vocale de tipul liedului* scrise de compozitorii: J. Zumsteeg, Schubert (Erlkönig, Moartea și fata), Loewe (17 volume de b. – cel mai consecvent cultivator al genului). B. pentru voce și pian are o formă liberă, adesea strofică, îmbinând intonațiile de recitativ* cu frazele cantabile, în timp ce acomp. este destinat să creeze atmosferă. Cu timpul, b. pătrunde în operă (ex.B. Sentei” din Olandezul zburător de Wagner, „B. Regelui din Thule” din Faust de Gounod etc.). De asemenea, b. poate lua proporții de cantată*. III. B. instrumentală: gen datorat compozitorilor romantici și caracterizat printr-un ton narativ (în spiritul b. literare, deși fără intenții programatice*). Creatorul b. instr. a fost Chopin. Exemplul său l-au urmat Listz, Brahms, Vieuxtemps, Fauré etc. Dintre compozitorii români care au scris b. instr. cităm pe: C. Porumbescu, G. Enescu, P. Constantinescu, T. Ciortea. Unele b. au caracter concertant, cum este cazul aceleia a lui Fauré (pian și orch.); b. pentru orch. este o variantă a poemului simfonic* (ex. B. blanik de Janáček). IV. În folclorul românesc: gen epic literar-muzical, de mari dimensiuni, avându-și originea într-un trecut îndepărtat. Forma străveche, de b. dansată (v. b. I) se mai păstreză la aromâni. În terminologie pop. sin. b. este cântec bătrânesc, termen la care se mai adaugă numele eroului sau conținutul fabulației („A lu’ Corbea”, „Focu’ de la Costești”). B. este atestată din sec. 6 (Iordanes), apoi în sec. 15 („Cântecul jalnic” despre jafurile turcești De la Braica mai la vale), în sec. 16 (Miron Costin – despre „obiceiul vechi” de a se cânta la mesele domnitorilor „cântecele Domnilor din trecut [...] cu nume bun” – Strykowsky, Szamosközi, Balassa Balint ș.a.). Gen prin excelență declamator (se cântă în fața „publicului” și la cerere), având o tematică extrem de bogată, ce aparține mai multor straturi, b. se împarte în: fantastică, eroico-vitejească și haiducească, păstorească, cu tematică feudală, istorică, nuvelistică, jurnalo-orală (stratul cel mai nou). Atrăgând atenția cercetătorilor prin excepționala valoare a unor exemplare, ca Miorița sau Meșterul Manole, b. au fost considerate „mici poemuri asupra întâmplărilor eroice și asupra faptelor mărețe” (V. Alecsandri), „celebrează faptele și viața generațiilor de mai multe secole în urmă” (G. Dem. Teodorescu), sau un „ecou al actualității, o întâmplare pusă în cântec și publicată prin lăutari” (George Călinescu). Textele epice sunt adaptate mai multor stiluri* muzicale: „recitativ epic” (Brăiloiu), doină* sau cântec (I, 1). Unele teme (Miorița, Pintea, Meșterul Manole, Soacra rea, Șarpele, Ilincuța) se asociază și melodiilor de colindă*, caz în care au o funcție diferită, de urare, iar desfășurarea epică este mult redusă. Trăsăturile proprii recitativului* epic al b.: gruparea improvizatorică* a unor formule tradiționale (recitare recto-tono, melodică și parlato) într-o formă liberă și în ritm nesupus rigorilor metrice*. Conținutul muzical al formulelor (I, 4) diferă după funcția și locul pe care îl ocupă în cadrul „strofei elastice” (Brăiloiu). În interpretarea mixtă vocal-instr., a țăranilor (voce și fluier* sau cimpoi *) și a lăutarilor*, forma cuprinde: a) introducere instr. (derivată din recitativul epic vocal și preluând funcția de anticipare a acestuia de la vechiul taksîm* – melodie de factură orientală); b) partea vocală, liberă, care alternează cu c) interludii* instr.; d) un final instr. (constând dintr-un material melodic din partea vocală sau o melodie de dans). Material sonor extrem de variat ca structură și ambitus* (1); scări diatonice* cu trepte* mobile, scări cromatice*, îndeosebi în interpretarea lăutărească, paralelism major*-minor*, moduri diatonice modulând în moduri cromatice și invers. Sin.: cântec bătrânesc.

Balada dex online | sinonim

Balada definitie

Intrare: baladă
baladă substantiv feminin
Intrare: balada
balada verb grupa I conjugarea a II-a