babilón sn [At: PISCUPESCU, O. 65 / V: vavi- / Pl: ~oane / E: Babilon] (Iuz) 1 Loc unde trăiesc mai multe populații. 2-3 Amestec confuz de diferite (neamuri și) limbi. 4 (Îe; lpl) A fi în ăle vaviloane A fi într-o stare anormală de zăpăceală. 5 (Îe; lpl) A vorbi în ăle vaviloane A vorbi anapoda. 6 (Îe; lpl) A se pomeni în ăle vaviloane A se trezi într-o mare zarvă. 7 (Îe; lpl) A veni în ăle vaviloane A veni repede, necăjit și cu mintea zăpăcită. 8 Descântec nedefinit mai îndeaproape.

babilón (-oáne), s. n. – 1. Babilonie. – 2. (Arg.) Tribunal, judecătorie. De la numele orașului, intrat mai întîi în rom. prin intermediul ngr., cu fonetismul vechi Vavilon, și modern prin fr. Der. (babilonian; babilonic; babilonie) apar de asemenea cu fonetismul ngr., dar sînt înv. (vavilonian, vavilonic, vavilonie). Alecsandri a întrebuințat în mod excepțional creația adj. babelic; ex. său nu a fost imitat.

Babilon (Vavilon) n. 1. capitala Caldeii, pe Eufrat, întemeiată de Nimrod (2640 a. Cr.), împodobită de Semiramida și dărâmată de Ciru în 538 a. Cr.; oraș celebru în antichitate pentru bogăția și luxul său, azi cu totul în ruine, de unde săpăturile au scos la lumină descoperiri prețioase; 2. fig. centru mare de corupțiune și crime: Parizul e un Babilon modern.

BABILON, oraș antic în Mesopotamia, în reg. cursului inferior al Eufratului. Important centru economic, politic și cultural în milen. 2-1 î. Hr. Capitală a statului cu același nume, a cunoscut perioada de înflorire sub Hammurabi (sec. 18 (î. Hr.) și Nabucodonosor II (sec. 6 î. Hr.).

BABILON (Vavilon), oraș antic, capitală a Mesopotamiei, pe cursul inferior al Eufratului, amintit de mai multe ori în Biblie, unde au fost duși evreii în robie de către Nabucodonosor în anul 586 î. Hr.