bălălắu2, -áie [At: CREANGĂ, P. 322 / Pl: ~ăi, -laie / E: bălălăi + -ău] (Reg) 1-3 a Bălăbănit2 (1-3). 4-5 smf Prostănac care umblă cu mâinile bălăbănind. 6 sn Variantă a jocului bâza.

bălălắu1 sm [At: PAȘCA, GL. / Pl: ~laie / E: nct] (Reg) Mâncare făcută din mămăligă, unt și brânză.

BĂLĂLẮU adj. (Reg.) Care se bălăbănește (1). ♦ (Substantivat, m.) Om moale, prost, neghiob. – Bălălăi + suf. -ău.

BĂLĂLẮU adj. invar. (Reg.) Care se bălăbănește (1). ♦ (Substantivat, m.) Om moale, prost, neghiob. – Bălălăi + suf. -ău.

BĂLĂLẮU adj. invar. (Regional) Care se leagănă greoi, la întîmplare, bălălăind) bănînăind. Ivan atunci se întoarce iar cu fața-n jos, cu capul bălălău într-o parte. CREANGĂ, P. 322.

BĂLĂLẮU adj. invar. (Reg.) Care se bălăbănește (1). – Din bălălăi + suf. -ău.

!bălălắu (reg.) adj. m., s. m.

bălălău adj. m.

bălălău n. și a. 1. bănănăitul clopotelor; 2. șovăind: cu capul bălălău într’o parte CR.

bălălắŭ adv. (d. bălălăĭesc). Fam. Bălălăind, clătinîndu-te șovăind: îi atîrnă mînile bălălăŭ, umbla bălălăŭ.

bălălău, bălălăi s. m. (deț.) persoană cu dereglări psihice; țicnit, smintit