bălăbăni definitie

15 definiții pentru bălăbăni

bălăbăní vtr [At: BĂRAC, T. 7/1 / V: (rar) -bun- / Pzi: ~nesc / E: ns cf bălălăi, bănănăi] 1-2 vtr (D. persoane și d. membrele sau o parte a corpului uman) A (se) mișca (reflex) (într-o parte) și într-alta, (oscilând cu șovăială sau) legănându-se Si: a (se) bălăngăni (3-4), (reg) a (se) bălăngăi (1-2), (reg) a (se) bălălăi, a bănănăi (1-2). 3 vr (Reg) A tremura. 4 vt (Reg) A trăncăni. 5-6 vt A face pe cineva (fară voia lui) să se miște sau să se aplece (într-o parte sau în alta) Si: a hurduca, a scutura, a zgâlțâi. 7 vr A se clătina greoi încoace și încolo (ca omul beat) Si: a șovăi. 8 vr (Fam) A se îmbrânci în luptă dreaptă (în glumă). 9 vr (Fig; fam) A se certa. 10 vr (Îrg; îf -buni) A se învârti în pat. 11 vr (Îaf) A avea insomnie. 12 vi (Reg) A petrece în voie, flecărind.
BĂLĂBĂNÍ, bălăbănesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A (se) deplasa într-o parte și într-alta, adesea cu mișcări legănate, șovăitoare; a (se) bălăngăni, a (se) bălăngăi, a bălălăi, a se bănănăi. 2. Refl. Fig. (Fam.) A se trudi, a se lupta cu cineva sau cu ceva; a se certa, a se ciorovăi. – Et. nec. sau formație onomatopeică.
BĂLĂBĂNÍ, bălăbănesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A (se) deplasa într-o parte și într-alta, adesea cu mișcări legănate, șovăitoare; a (se) bălăngăni, a (se) bălăngăi, a bălălăi, a se bănănăi. 2. Refl. Fig. (Fam.) A se trudi, a se lupta cu cineva sau cu ceva; a se certa, a se ciorovăi. – Et. nec. sau formație onomatopeică.
BĂLĂBĂNÍ, bălăbănesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre oameni) A se clătina, a se legăna greoi, în mers, încoace și încolo (ca un om beat). Se ridică. Mergea bălăbănindu-se. N-o să ajungă prea departe. STANCU, D. 158. [Scamatorul] se bălăbănea... nesigur, și pe urmă... căzu alături. SAHIA, N. 69. Cîntînd, cu pălăria pe ceafă, se oprea la fiecare colț, bălăbănindu-se și vorbind singur. DUNĂREANU, N. 17. 2. Tranz. (Despre părți ale corpului sau despre obiecte care atîrnă) A mișca într-o parte și într-alta, a face să oscileze, a legăna. Se pomenise fugind prin mijlocul drumului, bălăbănind în întuneric mîinile. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 68. Trifon Gugu bălăbănea o pușcă în aer și chiuia și striga cu o vioiciune ce nu se potrivea de loc cu fața lui morocănoasă. REBREANU, R. II 153. Pedelul a ieșit în ogradă cu clopotul cel mare și a prins a-l bălăbăni înspre cele patru puncte cardinale. SADOVEANU, N. F. 151. ◊ Refl. I se bălăbănea capul într-o parte și în cealaltă. PAS, L. I 7. ◊ Intranz. Picioarele îi erau așa de lungi, încît bălăbăneau de-a lungul coastelor catîrului, mai pînă la pămînt. ALECSANDRI, la TDRG. ♦ (Rar) A face pe cineva să se miște sau să se aplece, fără voia lui, cînd într-o parte cînd într-alta; a hurduca, a zgîlțîi, a scutura. Cîte giupînese cu testemeluri, cîți logofiței... tot Piciu îi bălăbănește, hurduz-hurduz, prin toate rătăcăniile. ALECSANDRI, T. 530. 3. Refl. Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A se trudi în fel și chip, pierzînd mult timp pentru a învinge o greutate; a se zbate, a se lupta; a se ciorovăi, a se ciondăni cu cineva (pentru ceva). Cîteva zile se bălăbăni ea așa cu valurile apelor. ISPIRESCU, L. 121. În sfîrșit, cît s-a bălăbănit mama cu tata din pricina mea, tot pe-a mamei a rămas! CREANGĂ, 17.
BĂLĂBĂNÍ, bălăbănesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A (se) mișca într-o parte și într-alta; a (se) legăna, a (se) clătina. A ieșit în ogradă cu clopotul cel mare și a prins a-l bălăbăni (SADOVEANU). 2. Refl. Fig. A se trudi, a se lupta cu cineva sau cu ceva; a se certa, a se ciorovăi. Cât s-a bălăbănit mama cu tata din pricina mea, tot pe-a mamei a rămas (CREANGĂ).
bălăbăní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. bălăbănésc, imperf. 3 sg. bălăbăneá; conj. prez. 3 să bălăbăneáscă
bălăbăní vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. bălăbănésc, imperf. 3 sg. bălăbăneá; conj. prez. 3 sg. și pl. bălăbăneáscă
BĂLĂBĂNÍ vb. a (se) clătina, a (se) legăna, (pop.) a (se) bălăngăni, a (se) bănănăi, (reg.) a (se) bălălăi, a (se) bălăngăni, a (se) tingăli. (Se ~ când merge.)
BĂLĂBĂNÍ vb. v. certa, clătina, hâțâi, hâțâna, hodorogi, hurduca, hurducăi, hurui, învrăjbi, scutura, supăra, zdroncăni, zdruncina, zgâlțâi, zgudui.
A SE BĂLĂBĂNÍ mă ~ésc intranz. 1) (despre persoane) A merge nesigur, legănându-se și poticnindu-se; a se clătina. 2) rar A se certa ușor pentru lucruri mărunte; a se ciorovăi; a se ciondăni. /Orig. nec.
bălăbănì v. a se lupta cu ceva mare și greu, cu ceva mai presus de puterile sale (sens special Munteniei): câteva zile se bălăbăni ea așa cu valurile apelor Isp. [Lit. a se lupta șoimește (v. balaban)].
bălăbănì v. Mold. 1. a hurduca: bricicarul îl bălăbănește prin toate rătăcăniile AL.; 2. a huțăi, a bănănăi: picioarele bălăbăniau dealungul coastelor AL. [Formă amplificată din bălălăi].
bălăbănésc (mă) v. refl. (ung. belebolondúlni, a munci nebunește, a te nebuni, a te bălăbăni, d. bolond, bolînd, nebun, prost. Cp. și cu rus. balabónitĭ, a flecărĭ, a trăncăni, a troncăni. Cp. și cu strepezesc). Fam. Mă zbucĭum, mă chinuĭesc mult cu’n lucru. V. mocoșesc.
BĂLĂBĂNI vb. a (se) clătina, a (se) legăna, (pop.) a (se) bălăngăni, a (se) bănănăi, (reg.) a (se) bălălăi, a (se) bălăngăi, a (se) tingăli. (Se ~ cînd merge.)
bălăbăni vb. v. CERTA. CLĂTINA. HÎȚÎI. HÎȚÎNA. HODOROGI. HURDUCA. HURDUCAI. HURUI. ÎNVRĂJBI. SCUTURA. SUPĂRA. ZDRONCĂNI. ZDRUNCINA. ZGÎLȚÎI. ZGUDUI.

bălăbăni dex

Intrare: bălăbăni
bălăbăni verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a