bântuială sf [At: (a. 1654), ap. HEM. 3213 / V: (înv) ~ueală / P: ~tu-ia~ / Pl: ~ieli, (înv) ~iele / E: bântui + -eală] 1 (Pop) Bântuire (1). 2 (Înv; îlav) Fără nici o ~ în bună voie, nesupărat de nimeni. 3 (Înv) Jaf, pustiire (din partea dușmanilor) Si: bântuire (4). 4 (Înv) Încercare. 5 (Înv) Ispită.

BÂNTUIÁLĂ, băntuieli, s. f. (Pop.) Supărare, necaz. [Pr.: -tu-ia-] – Bântui + suf. -eală.

BÂNTUIÁLĂ, bântuieli, s. f. (Pop.) Supărare, necaz. [Pr.: -tu-ia-] – Bântui + suf. -eală.

BÂNTUIÁLĂ, bântuieli, s. f. (Pop.) Supărare, necaz, vătămare. Să le păzească de orice răutăți și bântuieli (ISPIRESCU). – Din bântui + suf. -eală.

bântuiálă (fam.) s. f., g.-d. art. bântuiélii; pl. bântuiéli

bântuiálă s. f., g.-d. art. bântuiélii; pl. bântuiéli

bântueală f. starea celui bântuit: stricăciune, pagubă mare.

bîntuĭálă f., pl. ĭelĭ. Acțiunea de a bîntui și rezultatu eĭ (perdere, pagubă). Ispită (Bibl. 1688).