Dicționare ale limbii române

29 definiții pentru b C4 83t C4 83turi

b smi [At: DA / E: ml b] 1 A patra literă a alfabetului limbii române. 2 Sunet corespunzător literei b, consoană bilabială explozivă.
bor1 sn [At: DA / Pl: nct / E: fr bore] (Chm) Element chimic, semimetal negru-cenușiu, cristalin.
bor3 sn vz bord
bor4 sn vz bour
bor6, boară a [At: VAIDA / Pl: ~i, boare / E: nct] (Trs; rar) 1 Albastru. 2 Vânăt (1)
B, b, s. m. 1. A patra literă a alfabetului limbii române. 2. Sunet notat cu această literă (consoană oclusivă bilabială sonoră). [Pl. și: (1, n.) b-uri]
BOR1 s. n. Element chimic, semimetal negru-cenușiu, cristalin. – Din fr. bore.
B s. m. invar. A patra literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană oclusivă bilabială sonoră (4)). [Pr.: be]
BOR1 s. n. Element chimic, semimetal negru-cenușiu, cristalin. – Din fr. bore.
B s. m. invar. A treia literă a alfabetului și sunetul corespunzător; este o consoană oclusivă bilabială sonoră. – Pronunțat: be.
BOR1 s. m. Metaloid care se găsește în natură sub formă de săruri ale acidului boric.
B s. m. invar. A treia[1] literă a alfabetului, numită „be”, și sunetul corespunzător.[1]
BOR1 s. m. Metaloid care se găsește în natură sub formă de săruri ale acidului boric. – Fr. bore.
b2 (sunet) [cit. bî] s. m., pl. b
b1 (literă) [cit be / bî] s. m. / s. n., pl. b / b-uri
bor1 (element chimic) s. n.; simb. B
B, b s. m. invar. [cit. be]
bor (element chimic) s. n.; simb. B
BOR1 s.n. Metaloid răspândit în natură sub formă de săruri ale acidului boric. [< fr. bore].
BOR1 s. n. metaloid în natură sub formă de săruri ale acidului boric. (< fr. bore)
BOR1 n. Metaloid de culoare neagră-cenușie, răspândit în natură numai sub formă de combinații cu oxigenul. /<fr. bore
B m. a doua literă a alfabetului.
bor n. metaloid, de un brun verziu, care nu există în natură decât în stare de acid boric.
b m. A doŭa literă a alfabetului latin. Reprezintă un sunet labial sonor care corespunde cu p cînd e șoptit (ca în beltea, peltea) și cu n cînd e emis pe nas (ca în grabnic, gramnic). Grecii moderni l-aŭ prefăcut în v (ca’n varvar, barbar). Se pron. be.
*2) bor n. (din borax). Chim. Un corp simplu solid tri- și pentavalent descoperit de Gay-Lussac și Thénard în Francia și de Davy în Anglia în 1808. E de două felurĭ: amorf și cristalizat. Cel amorf e o pulbere verzuĭe, înegrește degetele e rău conducător de electricitate și se topește la temperaturĭ înalte. Cel cristalizat e incolor și pare a fi o combinațiune de aluminiŭ.
HIDRURĂ DE BOR s. (CHIM.) boran.
b 1. Numele treptei* a 7-a în gama* de do*, în țările care folosesc nomenclatura muzicală engleză sau germană. Inițial, b. a desemnat treapta a 2-a a scării de la* (A = la), devenind ulterior, în notația alfabetică lat., treapta a 7-a a scării de do. Această treaptă fiind mobilă, unii teoreticieni au păstrat b (mic) pentru si bemol și B (majusculă) pentru si natural. În Germania, b. desemnează, începând din sec. 17, numai si bemol, si fiind notat prin H*. B. (numit B quadratum – fr. B carré), b. (numit rotundum sau molle) precum și B tăiat de o cruce (B cancellatum) au devenit aliterații* (♮ = becar*, ♭ = bemol*, ♯ = diez*). 2. Abrev. pentru bas (III, I). 3. Abrev. (majusculă) pentru bel*.
B s. m. invar. 1. A patra literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană oclusivă bilabială sonoră). 2. (MUZ.) Notație literală pentru sunetul si; bemol. 3. Simbol chimic pentru bor. 4. (METR.) Simbol pentru bel.
BOR1 (< fr. {i}; {s} fr. bor[ax]) s. n. Element chimic (B; nr. at. 5, m. at. 10,81, p. t. 2.300°C, p. f. 2.550°C), semimetal, cristalin, negru-cenușiu, opac, cu luciu metalic; întrebuințat ca adaos la obținerea unor aliaje, cărora le mărește duritatea și rezistența la coroziune, la detecția neutronilor și la protecția contra lor în tehnica nucleară etc. A fost descoperit în 1808 de H. Davy și independent de J.L. Gay-Lussac și L.J. Thenard.

B C4 83t C4 83turi dex online | sinonim

B C4 83t C4 83turi definitie